Delirul nu este întotdeauna o ruptură de realitate. Uneori este o negociere tăcută și disperată cu o realitate imposibil de suportat.
Era război în Beirut și eu căutam lapte praf și scutece. Strada nu arăta ca în filme. Nu era pustie, nu era fumegîndă, nu era dramatică. Oamenii mergeau. Cineva se certa pentru prețul pîinii, un sunet atît de banal încît părea o insultă la adresa contextului. În vechiul meu Audi, care tragea greu la deal, la radio cînta AC/DC. E posibil să fi fost „Thunderstruck“, ca să fie ironia completă, dar nu știu sigur. La cîțiva kilometri distanță, mici ciuperci de fum se ridicau deasupra blocurilor, discrete, aproape politicoase.
Căutam un fotograf pentru poza de pașaport a copilului meu în timp ce obloanele magazinelor se trăgeau cu un zgomot sec, ca niște pleoape care refuză să mai vadă. Am vîrît vîrful pantofului sub oblon. Fiecare cu urgența lui. Unii dădeau cu pumnul în bancomate, alții alergau către benzinării, eu voiam o poză. Fiecare cu delirul lui. La benzinărie, un lucrător s-a apropiat de fereastră. Mașina mea era acoperită cu praful clădirilor bombardate, o crustă de moloz și cenușă umană, un vehicul care purta pe caroserie moartea însăși. Iar el, cu o naturalețe care m-a făcut să îngheț, m-a întrebat dacă vreau să-mi spele parbrizul. Desigur. Trebuie să văd pe unde conduc, nu? Acela a fost momentul în care am înțeles pactul. Mintea umană nu explodează în fața absurdului. Îl compartimentează. Pune explozia într-un sertar. Laptele praf în altul. Normalitatea nu este o stare. Este un acord tacit că realitatea poate fi tratată ca stabilă, chiar și atunci cînd nu este.
Există un delir despre care vorbesc tratatele de psihiatrie. Ordonat. Diagnosticabil. Cu criterii clare. Și există un altul despre care nu vorbește nimeni direct, dar pe care îl recunoști imediat dacă ai stat suficient în preajma lui: delirul funcțional al alcoolicului. Nu arată ca nebunia clasică. Arată ca normalitatea dusă puțin prea departe. Un exemplu extrem al felului în care creierul se adaptează este delirium tremens. După ani de consum, sistemul nervos ajunge să funcționeze într-un echilibru patologic. Cînd alcoolul dispare brusc, nu revine la normal, intră în colaps. Chiar și adaptările toxice pot deveni, paradoxal, noua normalitate a organismului. Delirul nu e simptomul bolii. E arhitectura supraviețuirii. Și asta schimbă tot. Nu mai vorbim despre o minte slabă care refuză realitatea. Vorbim despre un sistem care s-a adaptat atît de profund la o realitate imposibilă, încît luciditatea a devenit, literal, periculoasă.
Am trăit și eu o variantă a acestui mecanism dinăuntru. După o operație la coloană, undeva la etajul cinci al unui spital din București, mi s-a administrat Tramadol. Paradoxal, nu mi-a luat durerea, ci mi-a luat capacitatea de a o plasa într-un context. La un moment dat, tavanul s-a despicat. Nu dramatic, aproape delicat. Și am început să cad, ca Alice în vizuină, prin etaje, printr-un gol fără fund și fără direcție. Afară ningea în martie. Da, în mai toți anii ninge în martie, dar mereu spunem că așa ceva nu s-a mai văzut. Înăuntru, auzeam vocile asistentelor: chemați ATI-ul. Știam ce înseamnă asta. Știam că era despre mine. Știam că era grav. Și nu puteam face absolut nimic. Asta e forma cea mai pură a delirului: conștiința prezentă, puterea absentă. Ești acolo. Vezi. Înțelegi. Și ești complet în afara oricărui control. Nu era întuneric. Tocmai asta îl făcea atît de înfricoșător. Acasă, mai tîrziu, mi s-a dat Tramadol în pastile. De luat la nevoie. Aveam nevoie? Nu știu. Cînd durerea trece de 10 pe o scală de la 1 la 10, nu mai ești în jurul ei, ea e în jurul tău. Devine linia dominantă, firul care traversează palma și reorganizează tot restul în funcție de ea. Mi s-a dat o pastilă. A rămas durerea. Au venit viziunile, delirul. Fiul meu cel mare, bebeluș aici, mergea de-a bușilea pe pervazul ferestrei, pe partea cealaltă a geamului. Eu eram cu ochii larg deschiși. Îl vedeam. Știam că nu e real. Știam că trebuie să mă ridic. Și nu schițam nici un gest. Nici un mușchi. Nici o voce. Asta e granița. Nu întunericul, nu absența. Copilul tău aparent pe pervaz și tu prezentă complet, terorizată complet, și complet în afara oricărui control.
Dar delirul nu locuiește doar înăuntrul tău. Uneori vine din afară, cu fața unui om pe care îl iubești. Copilul cel mic aplecat peste balustrada balconului. Eu mișcîndu-mă în acel timp dilatat al urgențelor, unde creierul primește mai multă informație, secundele devin minute, iar fiecare cadru se imprimă separat. Am strigat. Am prins tricoul. Iar el a suflat fumul foarte, foarte încet și parcă se auzea, ca atunci cînd pui un vinil la altă viteză: „În viață trebuie să ai și noroc”.
Aceasta era arhitectura delirului lui. Nu negarea pericolului. Delegarea lui către destin. Delirul altuia are gravitație proprie. Intri în el fără să știi că ai intrat. Stai suficient lîngă el și începi să te calibrezi după el. Să te întrebi dacă tu ești cea care vede strîmb. Problema nu e că intrăm în delir. Problema e cînd uităm că am intrat. Cînd nu mai există nici o voce înăuntru care să știe că fiul de pe pervaz nu e real. Cînd delirul celuilalt devine aerul din cameră. Iar aerul nu se discută, nu se contestă, nu se pune la vot. Se respiră.
Atunci nu mai ești în zona de trecere. Ești de cealaltă parte. Și nici măcar nu știi.
Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe Cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.
Credit foto: Wikimedia Commons
