Premisa de la care trebuie să pornim pentru a înțelege comportamentul partidelor și al alegătorilor este că politica reprezintă un loc unde se manifestă deopotrivă forțe iraționale și raționale. În 1929, Harold Hotelling dezvolta „principiul diferențierii minimale” în articolul intitulat „Stability in Competition“. Să presupunem, precum Hotelling, că există două magazine care vor să se amplaseze pe aceeași stradă. Pentru a atrage cît mai mulți clienți, cele două magazine vor alege punctul de la jumătatea respectivei străzi și se vor amplasa unul lîngă altul. În 1957, Anthony Downs publică An Economic Theory of Democracy. Downs aplică teoria lui Hotelling și susține că partidele politice tind să își modereze platformele electorale și să se poziționeze spre centrul spectrului politic, acolo unde se află alegătorul median. Această dinamică împinge partidele să adopte politici foarte asemănătoare pentru a capta electoratul indecis. Astfel, Downs a translatat modelul Hotelling din economie în știința politică, iar de la publicarea acestei cărți vorbim de „modelul Hotelling-Downs”.
La acel moment, în 1957, politica concretă nu părea a contrazice acest model. Partidele aflate la extreme își moderau poziția pentru a ajunge la „alegătorul median”, situat în centrul spectrului politic. Ulterior, partidele au început să se deplaseze din nou spre extreme, la fel precum în perioada care a precedat al Doilea Război Mondial. Fiind confruntați cu această nouă realitate, modelul Hotelling-Downs a început să fie pus sub semnul întrebării. Principalele critici ale acestui model se referă la:
Paradoxul votului. Acest model nu explică de ce cetățenii chiar merg la vot. Dacă s-ar aplica acest model, prezența la vot ar fi zero. Costurile informării în timpul campaniei electorale și cele ale deplasării la vot depășesc probabilitatea ca un vot să schimbe rezultatul alegerilor. Chiar Downs a realizat acest paradox și a susținut în cartea sa că alegătorii, chiar dacă nu văd diferențe între partide, vin la vot pentru că au o „datorie civică”, însă fără a oferi argumente. Într-un documentar dedicat Brexit, se arată cum Cambridge Analytica a realizat portretul ideal al alegătorului la referendum în favoarea Brexit. A fost identificată o anumită regiune din Marea Britanie, fost minieră, cu foarte mult șomaj, unde s-a presupus că se concentrează cel mai mult alegătorii Brexit. Mai mult, Cambridge Analytica a identificat și alegătorul cel mai frustrat din această regiune care se potrivea perfect cu profilul celui care nu are ezitări să meargă la vot pentru Brexit. Întrebat însă dacă va vota, acel alegător și-a exprimat într-adevăr frustrările față de foarte multe aspecte, dar a declarat că nu va merge la vot. Deși modelele matematice pot identifica astăzi cu precizie maximă cine va vota un anumit partid sau candidat, de multe ori comportamentul irațional al alegătorului primează. Din primul aspect derivă al doilea: dat fiind că cetățenii nu sînt perfect raționali în realitate, ei votează pe baza identității lor, a emoțiilor, care pot fi multiple, a tradițiilor de familie sau pur și simplu pentru că sînt atașați emoțional de mai multă vreme de un partid politic, fără a putea explica de ce anume.
Un alt aspect criticabil al modelului Hotelling-Downs este că ignoră rolul ideologiei. Partidele nu sînt firme care își amplasează „magazinele” (ofertele) unul lîngă altul. Ideologiile fac diferența, chiar dacă nu la fel ca în trecut. Partidele au soluții diferite la aceeași problemă, în funcție de ideologiile pe care le promovează. Deplasarea spre centru poate îndepărta nucleul dur de simpatizanți și votanți. O ultimă critică a acestui model este că ne confruntăm în prezent cu o polarizare masivă, partidele se mută (din nou) spre extreme.
.jpg)
Toate aceste critici nu erau însă teoretizate și cuprinse într-un model care să contrazică modelul Hotelling-Downs. Nu sînt de fapt nici în prezent, dar s-au făcut pași importanți pentru a dezvolta un model alternativ. Chiar și în 2004 se credea că acest model mai poate fi aplicat în știința politică. În acel an a apărut un articol semnat de Cristopher Westley, Peter Calcagno și Richard Ault, cu titlul „Primary Election Systems and Candidate Deviation“, publicat în Eastern Econonomic Journal, care nu nega aplicabilitatea modelului standard, dar făcea observația că partidele organizează de obicei alegeri primare în interior pentru a-și desemna candidații, iar această competiție internă face ca situarea finală a candidaților selectați prin diferențiere să nu situeze neapărat respectivul partid la centru. Autorii acestui articol au intitulat modelul propus Comparativve Midpoints Model, o deviere de la modelul standard, fără însă a-l nega în totalitate.
În 2021 s-a mers mai departe cu contestarea modelului Hotelling-Downs. Patru autori americani (Harrenstein, Lisowski, Sridharan și Turrini) au arătat într-un articol intitulat „A Hotelling-Downs Framework for Party Nominees“ că selecția candidaților contrazice de fapt și mai puternic modelul standard. Fiecare participant la competiția internă are deja propriile poziții publice și un nucleu dur de simpatizanți. Competiția internă este în realitate mult mai dură decît se presupunea anterior, antrenînd opinii diverse din afara partidelor, iar consecința este îndepărtarea și mai mare de centru.
Cea mai solidă contestare din punct de vedere științific a modelului Hotelling-Downs a venit foarte recent, în iunie 2026. Christopher Campbell și Graeme Ackland au publicat în PLOS ONE (o platformă online ce reunește mai multe reviste academice) un articol intitulat „A Computational Model of Spatial Politics: Hotelling-Downs Model as Statistical Physics“. Autorii demonstrează că în realitate modelul Hotelling-Downs se aplica strict sistemului cu două partide. Sistemele multipartite introduc în mod necesar polarizarea. Chiar dacă alegătorii favorizează poziții moderate, partidele le oferă alternative extreme. Treptat, se produce o aliniere a alegătorilor cu partidele: alegătorii moderați se radicalizează pentru a-și urma partidul preferat.
Toate aceste modele teoretice și dezbaterea din jurul lor nu își propun să explice de ce s-a produs în ritm accelerat polarizarea spectrului politic. Există o altă serie de explicații pentru acest fenomen – rolul cel mai puternic în direcția polarizării îl au rețelele sociale. Alegătorii se retrag treptat în propriile „bule” și nu mai acceptă o altă realitate. Mediul online favorizează crearea de realități politice paralele și, în final, polarizarea. Alegătorul nu este așadar rațional, nu urmează raționalitatea modelului Hotelling-Downs. Centrul politic devine, în aceste condiții, total neatractiv. Apare un cerc vicios: pe măsură ce alegătorii devin mai iraționali, partidele își adaptează oferta, iar noua lor ofertă împinge la un grad și mai mare de irațional al preferințelor electorale.
Există antidot la acest cerc vicios care asigură continuitatea deplasării spre extremele spectrului politic? Cum ar trebui să se adreseze partidele unor alegători iraționali, izolați în propriile grupări create pe rețelele sociale? Ne confruntăm cu o nouă realitate care asigură automat succesul partidelor situate la extreme, oriunde în lume. Trebuie să ne obișnuim cu această realitate. Primul pas ar fi să nu o mai negăm, ci să încercăm să o înțelegem, așa cum au procedat autorii cercetării publicate în iunie 2026. Modelul Hotelling-Downs nu mai corespunde realității politice, dar, deocamdată, nu avem formulat un model alternativ. Motivul nu ține de inabilitatea de a formula un model, ci, la fel cum se întîmplă în cazul schimbărilor climatice, de teama de a accepta noua realitate.
Radu Carp este profesor univ. la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București. Cea mai recentă carte publicată: Tehno-populism, politica identitară și tentația democrației iliberale, Editura Cetatea de scaun, 2026.
Foto: Harold Hotelling
