Prima întrebare la care trebuie să răspundă un filosof serios cînd are de-a face cu delirul este dacă poți vorbi despre delir fără să delirezi. Abordările antiseptice, echilibrate, obiective și precise fac un deserviciu înțelegerii delirului ca realitate radical subversivă la adresa realității. Iar filosofilor le place la nebunie orice formă de subversiune a realității în numele adevăratei realități care de fapt nu există pentru că realitatea este reală doar în măsura în care nu este reală. Sînt absolut sigur că cititorii perspicace au intuit sensul profund al afirmației de mai sus care strivește olimpian certitudinile iluziilor abisale prin superficialitatea sa absolut relativă.
Aici, din păcate, filosofii au parte de o concurență neloială din partea teologilor care au separat delirul simplu de delirul mistic încercînd să deturneze subversiunea filosofilor din sfera existențială în sfera ontologică. Nu vom cădea în această capcană a falsei opoziții dintre delirul mistic occidental și forma sa răsăriteană, nebunia întru Hristos, pentru că nu dorim să contribuim la dispute geopolitice, războaie culturale, operațiuni speciale și controverse privind încadrarea în domeniile de finanțare a cercetării în învățămîntul superior afirmînd, sau negînd, superioritatea, sau inferioritatea, delirului nostru față de delirul lor și viceversa. Este suficient să afirmăm cu tărie că nu trebuie să discriminăm și că statul trebuie să investească masiv în cultură, educație și cercetare ca să avem cetățeni capabili să distingă între ceea ce contează și ceea ce nu contează în general și mai ales în particular.
În principiu, nu putem ști ce este delirul deoarece, dacă am ști, delirul ar deveni inteligibil și ca urmare nu ar mai fi delir autentic, ci ar fi un delir patologizat, politizat, criminalizat, ca atare, total neinteresant filosofic ca tot ce este cuprins în DSM – versiunea 5 și următoarele. Cum nu ne interesează cîtuși de puțin politica, ideologia și dispariția fizică a dușmanilor din spațiul public nu vom trata delirul ca o altă modalitate de a discredita opoziția deși acesta este rolul său tradițional, Casandra fiind un bun exemplu care ne vine încă de la strămoșii greci, asta ca să nu mai vorbim de opozanții regimului comunist sau capitalist care populau cu entuziasm instituțiile psihiatrice în virtutea faptului că numai nebunii pot nega superioritatea regimului nostru față de orice alt regim și mai ales față de regimul dușmanilor noștri.
Este bine de știut că delirul nu se rezumă doar la indivizi, poate afecta și colectivități, popoare, epoci precum și lucruri neînsuflețite precum mass-media sau sistemele de procesare automată a informației, ultima formă de delir la modă fiind halucinația Inteligenței Artificiale.
Delirul poate fi verbal sau non-verbal, este bine cunoscut cazul choreomaniei care a afectat Europa Medievală, în special Sfîntul Imperiu Roman de Națiune Germană, deși găsim un fenomen asemănător și în nordul Italiei, Belgia, Olanda, în care delirul colectiv lua forma dansului pînă la epuizare. Poate nu întîmplător în același spațiu cultural avem astăzi marile petreceri festival de muzică rave, dance, disco.
Tratată în epocă și ulterior ca o forma de patologie psihiatrică, una dintre ipotezele privitoare la cauzele sale era legată de stres și sărăcie, dansul obsesiv-compulsiv, colectiv și haotic fiind o formă de escapism față de condițiile mizerabile în care oamenii trăiau atunci, orice asemănare cu realitatea actuală fiind tendențioasă și eminamente falsă deoarece noi știm că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, așa cum ne-au convins filosofii moderni și psihologii contemporani, recte Leibnitz și Steven Pinker, și că nimic nu poate să meargă rău dacă totul merge mult mai bine decît ar fi putut să meargă.
Iată și perplexitatea filosofică actuală, în mod normal delirul ca formă de negare a realității poate fi justificat rațional fie ca mecanism de apărare a unei minți copleșite de povara unei realității insuportabile, fie ca modalitate de a depăși o realitate nesatisfăcătoare. Dar dacă realitatea nu este doar suportabilă sau satisfăcătoare, ci de-a dreptul minunată, cea mai bună dintre toate realitățile, atunci delirul nu mai este justificat rațional și cu siguranță este patologie sau reacțiune contrarevoluționară.
Cine se ridică în fața realității dacă nu dușmanii binelui, frumosului și adevărului? De ce există atîția oameni care sînt furioși pe nedrept pe cea mai bună dintre lumile posibile? De ce acest delir colectiv? Oare sînt oamenii intoxicați pe scară largă cu diverse ciuperci halucinogene? Ne-au pus ceva în mîncare? În apă? În vaccin? Pe Facebook și TikTok? Oare totul e regizat de o mînă criminală? Cine ne vrea răul și îi face pe oamenii aceștia să delireze în acest hal?
Acum orice sociolog serios știe că mereu există o mînă sau chiar mai multe mîini criminale disponibile ca suspecți de serviciu, dar simpla existență nu este echivalentă cu certitudinea implicării ca atare, în plus au și mîinile criminale problemele lor, nu e așa de ușor, concurența te omoară zilele astea, nu mai există onoare între hoți, principii în relațiile internaționale și nici imparțialitate la FIFA, iar în acest climat de suspiciune generalizată e greu să duci la bun sfîrșit o conspirație decentă. Numai o minte delirantă ar putea crede că există o conspirație și că ea ar fi răspunzătoare de starea jalnică a societății în general.
Imparțiali, ca toți filosofii, rămîne să conchidem că delirul e rău și conspirația e bună, sau cum spunea marele Hegel citîndu-l pe Pascal, rațiunea are vicleniile ei pe care viclenia nu le poate pătrunde.
Laurențiu Gheorghe este lector univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
