Despre delir putem vorbi într-un sens clinic, diagnosticabil din punct de vedere medical, psihologic și psihiatric, sau în sens de gîndire irațională și discurs irațional în genere. Chiar și atunci cînd el nu este diagnosticat din punct de vedere clinic sau cînd un asemenea diagnostic nu se impune, putem spune totuși că el apare ca marcă sau ca semn al manifestării iraționalului și a iraționalității. Delirul poate apărea atît la nivel individual, cît și la nivel comunitar sau social – unde putem vorbi de un delir în masă. În al doilea caz vorbim de o formă de contaminare psihologică ce poate fi folosită ca instrument de manipulare ideologică (socială, politică, religioasă) a maselor.
Delirul, din punct de vedere medical (delirium), este o stare de confuzie mentală, stare în care persoana în cauză își pierde capacitatea de a gîndi rațional, iar perceperea mediului înconjurător și a evenimentelor cotidiene suferă perturbări majore. Conform ICD-10, simptomele pot include gîndire incoerentă, dezorientare, alterarea conștienței și a atenției, perturbare globală a funcțiilor cognitive, persoana în cauză putînd avea halucinații, modificări bruște ale dispoziției, ce pot fluctua adesea pe parcursul unei zile, tulburări psihomotorii, tulburări ale ritmului veghe-somn, tulburări emoționale (depresie, anxietate, teamă, iritabilitate, euforie, apatie sau perplexitate). Un astfel de delir poate dura de regulă de la cîteva ore la cîteva zile.
Din punct de vedere psihiatric, delirul se referă de fapt la tulburarea delirantă sau la ideile delirante pe care le au de regulă pacienții care suferă și de alte afecțiuni psihice, cum ar fi schizofrenia, tulburările schizoafective, episoadele psihotice, paranoide sau maniacale. În acest caz, persoana în cauză nu prezintă confuzie și incoerență mentală sau dezorientare, dar simptomul „rupturii de realitate” este prezent. Persoana în cauză poate părea foarte coerentă și poate argumenta foarte bine scenariul pe care îl are în minte, prezentînd anumite convingeri ferme și rigide în ciuda dovezilor contrare (de exemplu, convingeri de persecuție, de grandoare, de referință sau de gelozie). Dar modul în care ea argumentează se bazează tot pe o ideație de tip irațional, care pierde legătura cu realitatea. Un astfel de episod delirant poate dura de la cîteva săptămîni la luni întregi sau chiar ani.
La modul general, putem spune că o idee delirantă este, din punct de vedere psihologic, o idee falsă, care nu are acoperire empirică și nu corespunde realității, dar care capătă un caracter apodictic pentru persoana care o are. De exemplu, atunci cînd omul are o problemă medicală, cel mai adesea declanșată de anumiți factori somatici, dar tinde să-și explice totul într-o manieră exclusiv ezoteric-cauzală (de pildă, că a intrat în nu știu ce fel de vibrație energetică joasă sau că cineva l-a atacat energetic de la distanță îmbolnăvindu-l), acesta este un semn clar că omul și-a pierdut într-o anumită măsură raționalitatea. Rațional poți accepta faptul că la acea problemă medicală au putut contribui și anumite stări interioare în care persoana s-a aflat sau anumite emoții puternice pe care le-a avut sau chiar o anumită energie interioară, dar a ajunge să explici întreaga etiologie a acelei probleme medicale sau a oricărei alte probleme medicale exclusiv prin argumente de natură ezoterică este semnul clar al unei ideații de tip irațional care, în anumite momente și sub anumite forme, poate însemna prezența unui episod de delir.
Un episod de delir poate fi unul punctual (generat de anumite cauze medicale sau psihologice concrete: o infecție severă, o operație grea, efecte adverse ale unor medicamente, sevrajul sau efectele secundare ale consumului de alcool – delirium tremens – sau ale substanțelor psihoactive etc.) sau poate fi unul prelungit și care revine constant atunci cînd el apare în cadrul unor alte afecțiuni psihice (cum ar fi episoadele psihotice, paranoide, schizofrenia și tulburările schizoafective, episoadele maniacale etc.).
Tot despre delir putem vorbi uneori și în situațiile în care ideile și convingerile iraționale sînt prezente, ele nu sînt generate de cauze somatice sau psihologice clare, dar nici nu apar în cadrul anumitor afecțiuni psihice diagnosticabile de către psihiatru, ci sînt întreținute mai mult sau mai puțin conștient de către persoana în cauză și ele rămîn pentru moment la un nivel preclinic. Fiecare dintre noi are și poate avea uneori idei și convingeri iraționale cu privire la anumite aspecte ale vieții, pe care le întreține de cele mai multe ori fără să-și dea seama. Ele constituie un punct de vulnerabilitate și, combinate cu anumite situații de viață stresante și anumite traume psihologice și emoționale, pot evolua din idei și convingeri iraționale de nivel preclinic – relativ inofensive pentru sănătatea noastră psihică și emoțională – în idei și convingeri iraționale de nivel clinic, care ne afectează deja într-un mod vizibil și constant viața și se pot manifesta inclusiv ca episoade delirante – care fac necesară intervenția de specialitate (de regulă, tratament medicamentos și psihoterapie).
Cu privire la ideile și convingerile iraționale trebuie subliniat faptul că ele sînt mult mai des întîlnite în societate decît ne-am aștepta, chiar și în societățile dezvoltate, democratice și avansate din punct de vedere economic și cultural. Ele preiau uneori anumite funcții simbolice, legate de miturile și de credințele ancestrale cele mai intime și încă adînc înrădăcinate în subconștientul omului contemporan. Bineînțeles, nu întotdeauna aceste idei și convingeri iraționale sînt toxice și periculoase. Uneori ele sînt inofensive, dar este de preferat ca fiecare om să devină conștient de ele și să le modifice cu instrumentele psihologice, mentale și emoționale pe care le are la dispoziție, transformîndu-le în idei și convingeri ceva mai raționale, pentru a nu le da posibilitatea să ajungă la un moment dat să-l stăpînească în totalitate și astfel să-i perturbe viața. Pentru că o viață mai bună, mai echilibrată și mai împlinită se va baza întotdeauna pe idei și convingeri raționale și nu pe cele iraționale.
Despre delir putem vorbi însă și în termeni uzuali atunci cînd ceea ce ne transmite cineva anume (de exemplu, la nivelul unui discurs public) ni se pare mai puțin coerent, mai puțin rațional sau de-a dreptul irațional. Uneori chiar calificăm ceea ce spune o asemenea persoană prin termenul de delir. Ca atunci cînd spunem: delirează, spune prostii! Adică e irațional. Nu are sens ceea ce spune, pentru că explicația lui nu se poate susține logic și rațional. În acest sens și în acest context, termenul de delir este uneori folosit și pentru a descalifica intelectual și mental acea persoană căreia îi este adresat sau chiar pentru a o jigni în mod direct. Cum la fel se întîmplă de fiecare dată cînd cineva folosește anumite cuvinte și concepte din spectrul tulburărilor psihice și emoționale pentru a combate, a denigra sau a jigni pe altcineva, cu care nu este de acord sau cu ideile căruia nu este de acord: cretin, schizofrenic, ai paranoia, ai dublă personalitate etc. La care se adaugă: ești handicapat, redus mintal, autist, idiot etc. Desigur, în astfel de cazuri, asemenea etichete nu au de fapt nimic de-a face cu starea psihică sau emoțională a celui căruia îi sînt adresate aceste cuvinte și replici, ci ele preiau funcția unor înjurături prin care persoana care le adresează vrea de fapt să-și arate totala ei indignare și totalul ei dezacord cu ceea ce spune sau gîndește celălalt sau prin care aceasta vrea să-l „pună la punct” pe celălalt și să-l reducă la tăcere jignindu-l.
Revenind la delirul înțeles în sens clinic, aș vrea să punctez și faptul că el ne forțează să depășim granițele unei înțelegeri uzuale a omului și a modului în care acesta funcționează. El ne provoacă să ne lărgim capacitatea de a înțelege realitățile vieții psihice și emoționale a omului în moduri care poate nu au fost abordate pînă acum. În acest sens, delirul clinic și încercările de înțelegere a acestui fenomen ne pot conduce la a ne îmbogăți cunoașterea, capacitatea de înțelegere și empatia. Ele ne pot totodată ajuta să găsim metode și căi concrete de a interacționa mai bine și mai potrivit cu acei semeni ai noștri în cazul cărora s-a întîmplat, se întîmplă sau se va întîmpla la un moment dat ca un astfel de fenomen psihic să se manifeste în viața lor. Din acest punct de vedere, oricît de paradoxal ar suna, delirul este, la limită, un fenomen care împinge omenirea (medicina și psihologia/psihiatria) către progres. În acest sens am putea spune că el este un factor de progres. Chiar dacă manifestarea lui în viața noastră sau a semenilor noștri solicită cel mai adesea resurse colosale de toate felurile pentru a fi cît mai bine înțeles, cît mai potrivit gestionat, cît mai eficient ameliorat și, în măsura în care se poate, vindecat.
Victor Gelan este specialist în psihologie și fenomenologie, doctor în filosofie al Universității din București. Cea mai recentă carte publicată: Vizibilul și nevăzutul. De la fenomenologia cotidianului la metafizica nerostitului. Studii pe marginea filosofiei lui Mihai Șora, Institutul European, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
