Dosarul de față s-ar fi putut intitula la fel de bine „Nebunia”. Dar nu despre vasta nebunie e vorba aici și nici despre delir ca simplă categorie clinică din spectrul tulburărilor mintale. Ne interesează în mai mare măsură acel delir pe care îl întîlnim la tot pasul, chiar și în sînul normalității; delirul cotidian, „funcțional” (sau subclinic), delirul pe care îl depistăm uneori și la propria noastră persoană – sau la personaje și situații de zi cu zi: escroci (charismatici), bovarici, fantaști, histrioni, conspiraționiști, protocroniști; delirul care însoțește petrecerile, carnavalurile și alte evenimente dionisiace; și delirul afectelor și emoțiilor: frenezii, euforii, fobii, frustrări, furii și înjurături (cu întregul lor bestiar suprarealist de alcătuiri și scenarii).
Întors din Paradis, Dante ne spune: „Văzut-am stări, ce-a le descrie / nu știu, nu pot...” (Divina comedie, Paradisul, Cîntul I) și îi cere lui Apollo să-l înzestreze, să-l „îmbete” cu puterea de a povesti experiența sa celestă. Incapacitatea de a ne (re)aminti experiența paradiziacă și cu atît mai puțin de a o evoca e definitorie pentru condiția umană. Nevoia de a da glas inexprimabilului, trăirilor sublime, experiențelor-limită ne predispune la delir. Delirul survine astfel la nivel de discurs, ca potențial instrument de tălmăcire. Într-un sens, delirul nu e musai plăsmuire, ci mai degrabă efectul unei intraductibilități. De altfel, inspirația pe care Dante i-o cere lui Apollo e, alături de nebunia rituală, nebunia poetică și cea erotică, una dintre cele patru „nebunii sacre”, descrise de Platon în dialogul Phaidros, înțelese ca dereglări benigne, superioare moderației și bunei măsuri a minții sănătoase (sophrosyne).
Prin irealitatea ei, ficțiunea e, în fond, o formă de delir. Dar noua lume pe care ea o plăsmuiește e creată după chipul și asemănarea realității. Dacă delirul trivial ignoră, neagă sau ratează realitatea, „delirul creației” potențează și tematizează lumea, o pune în scenă, o proiectează, ca joc secund, pe un alt palier. Chiar și personaje care ilustrează îndeobște logica, rațiunea, și gîndirea științifică au avut episoade consistente de „gîndire dereistă (sau dereală)” (Pamfil & Ogodescu). Newton studia și practica asiduu alchimia; Erwin Schrödinger și Niels Bohr au pus în analogie fenomene din fizica cuantică și concepte ale misticii orientale; Wolfgang Pauli era obsedat de numerologie și de ocultism; Alfred Russel Wallace, dar și soții Pierre și Marie Curie practicau cu convingere spiritismul. Lista e lungă.
Excesul de spirit logic, common sense-ul generalizat, pozitivismul și scientismul fac uneori ca realitatea să pară plicticoasă și adevărul banal – și pot provoca reacții adverse. Pletele rebele ale delirului pot fi și o formă de protest față de excesele „briciului lui Occam”.
Cum e cu putință – în vremuri de deplină „pace, bunăstare și progres” – noul succes al delirului, strania și îngrijorătoarea receptivitate publică față de discursul delirant la care asistăm în ziua de azi? Sperăm ca Dosarul de față să răspundă, pe cît se poate, și la această întrebare.
