– Littré echivalează délire, în primă instanță, cu égarement. Rătăcire. Zice: Égarement d’esprit causé par maladie (rătăcire a minții cauzată de boală). Égarement, la rîndu-i, etimologic, înseamnă oarecum „expunere”, „ex-punere”, ieșire din adăpost („gară”). Vindecarea delirului ar fi, deci, o re-garare.
– Interesant, însă începutul îmi sună tare incomod. Expresia „Littré echivalează” propune vecinătatea imediată a celor doi e, supărătoare la ureche. De parcă am spune cucurbitacee, instantanee, violacee... Or, aici nu vorbim despre castraveți, poze, nuanțe cromatice... Cuvîntul cucurbitacee e deja destul de neplăcut, apoi castravetele trimite la o spaimă freudiană, iar violacee trimite aproape instantaneu la violență.
– Dar și la împărat.
– La împărat?!...
– Shakespeare, în A douăsprezecea noapte, o pune pe Viola să se prefacă bărbat, sub numele de Cesario. Legătura cu împăratul e foarte clară.
– O fi, dar, în subtext, rămîne trimiterea la spaima freudiană amintită mai adineauri. Zice Viola: A little thing would make me tell them how much I lack of a man (Actul 3, scena 4). Ai crede că sîntem pe la 1905, în Viola.
– Viena.
– Pardon, corect, Viena.
– Să revenim. (Adaugă zîmbind misterios, de parcă n-ar vedea binturongul [Arctictis binturong, animal posedînd o coadă prehensilă]). În parcare. Sau în garaj. Adică să ne re-garăm.
– Probabil că ar fi cazul. Deoarece altminteri nu vom mai ști de unde am plecat.
– Exact aici este lucrul esențial. Să ne dăm pe brazdă. Mergi liniștit cu plugul, nimerești o piatră (sau, cine știe, un craniu, Alas, poor Yorick!) și o apuci anapoda...
– Să nu dramatizăm excesiv, „anapoda” vine din greacă și înseamnă, literal, „cu picioarele în sus”. Ce craniu putea să aibă acel bufon, ca să ne răstoarne chiar în halul ăsta?!...
– Bun, o apuci alături. Situația trebuie să rămînă totuși remediabilă, adică să vezi brazda, să știi către ce să te întorci. Adică poți de-lira dacă te raportezi constant la ceea ce înseamnă lira în limba latină, fix brazdă.
– Dar dacă nu?
– Atunci nu mai e rătăcire (cum vrea Littré), ci eranță. E cazul bufonului, care nu se raportează la sistem, ceea ce îi permite să rostească orice (inclusiv – apere-ne Dumnezeu! – adevărul) netemîndu-se de legi – valabile doar înăuntrul sistemului. Rătăcitul își cunoaște rătăcirea pentru că este prins în pînza nostalgiei, deci are o Itacă a lui, pe cînd erantul – nu.
– La drept vorbind, însă, Yorick locuiește în pămînt. Acolo se și întoarce. Nu-l vedem altminteri sau altundeva, indiferent ce delirează nostalgicul Hamlet. (Puts down the skull.) Precum și bufonul de mai devreme: VIOLA: ...Dost thou live by thy tabor? FESTE: No, sir, I live by the church. VIOLA: Art thou a churchman? FESTE: No such matter, sir. I do live by the church, for I do live at my house, and my house doth stand by the church.
– Corpul sărmanului Yorick și locuința lui Feste sînt aidoma celuilalt picior al căpitanului Ahab, despre care ne zice cîte ceva Eco: „În Moby Dick nu se spune expres că toți marinarii [de pe nava] Pequod aveau două picioare [...]. La o adică povestirea are grijă să ne spună că Ahab în loc de [două] picioare avea unul singur – între altele, din cîte-mi amintesc, nu se spune care...” (Umberto Eco – pentru a scăpa de co-Ka, să adăugăm: autor italian –, Kant și ornitorincul, trad. rom. de Ștefania Mincu, Editura Pontica – și evităm încă o dată alăturarea incomodă –, Constanța, 2002, p. 325).
– Un șir de performative, într-un fel. Mă gîndesc la falsa notă.
– Nu e chiar falsă, ori, de fapt, e falsă doar ca notă, însă deloc în ceea ce privește informația. Dar altceva țineam să remarc: nota falsă reprezintă o formă tipică a delirului.
– Încerc să-mi închipui o bucată muzicală ca pe o brazdă. Și, în ton cu cele de mai înainte, încerc totodată să-mi închipui ce mai este prin jur. Peisajul. Nu există brazdă pur și simplu. N-ai cum să ari un concept, iar Ideile platonice au nemurirea de partea lor, dar nu conțin pămînt. Se văd case mai încolo? Munți? O fîntînă, ceva nori, calea ferată, țăranca lui Heidegger plimbîndu-se în bocancii lui Van Gogh? Piticii lui Disney cîntînd Hai-ho?...
– Heigh-Ho.
– High-Ho?
– Hai, ho!, să nu ne-ntindem. Există mistere, aici e farmecul, de ce să-l murdărim? Uneori, adevărul, chiar șocant (o vorbă la modă: șocant) e groaznic de plictisitor. Modelul viu ce a inspirat imaginea Vagabondului din Lady and the Tramp era femelă, Goofy (care zice Gawrsh!) era la origine vacă, Road Runner (care-l terorizează pe Wile E.) nu face nici beep-beep!, nici meeg-meeg!, varianta riguros exactă fiind hmeep-hmeep!, să fie limpede, credeți în Știință!
– Va trebui s-o facem! Să nu batem cîmpii: Adevărul, Adevărul și numai Adevărul! Buzele noastre să nu rostească altceva – oricînd, oriunde, cu orice preț! Adevărul bine verificat! Certitudine, certitudine, certitudine. Dimineața, la trezirea din somn, dacă nu ești foarte sigur, nu spui că vrei un mic dejun bogat, fiindcă s-ar putea ca, după doar un biscuit, să-ți dai seama că de fapt nu ți-e foame, deci că n-ai spus Adevărul. Astfel, pînă la un serios, aplicat exercițiu de fact-checking, în loc de ’Neața!, mai bine spui că, în orice triunghi dreptunghic, suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei.
– Hegel a murit în 1831.
– Și?
– Nimic, e riguros adevărat. Puteți verifica. Nu delirez.
Sebastian Grama este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București, e fondatorul Asociației Hestugma și autorul, printre altele, al volumelor Semper eadem, Editura Universităţii din Bucureşti, 2016 și În Zonă (roman), Editura IBU, 2016.
Credit foto: Wikimedia Commons
