În genere, părem a fi foarte siguri de ceea ce este realitatea. Știm adesea despre ce este vorba, găsim categorii și punem etichete care alungă nesiguranța de a nu ști. Și de multe ori este bine ca e așa. Nu ai vrea să ai dubii care ți-ar putea face viața un calvar. Incertitudinea este foarte greu de dus. Iar cînd cineva spune lucruri care pentru noi nu au nici un sens, zicem că delirează, că bate cîmpii. De altfel, etimologic, „delir” vine chiar de la a fi pe lîngă brazdă, din latinescul delirium, format din prefixul „de”, a fi pe lîngă, și „lira”, brazdă.
Doar că întreaga noastră concepție despre lume, indiferent de lentilele teoretice pe care le folosim, caută sensul și o formă de coerență, de direcție și de protecție. Chiar și atunci cînd această orientare este pusă în diverse feluri sub semnul întrebării, fie că este vorba despre dadaism, suprarealism, existențialism, nihilism, deconstructivism sau, într-un anumit sens, teologia apofatică, ceea ce căutăm să spunem rămîne legat de orizontul sensului. Altfel, cuvintele noastre și-ar pierde noima și ceea ce am vrea să transmitem nu ar ajunge la celălalt. Iar în fața necunoscutului, cel mai mult ne temem să nu mai ajungem la noi înșine, așa cum ne știm. Așa că ne grăbim să (ne) știm.
Pe o perioadă de aproximativ 16 ani, care a debutat în 1913-1914, Carl Gustav Jung a început „confruntarea cu inconștientul” (Auseinandersetzung mit dem Unbewussten), care a dus la redactarea Cărții Roșii. Una dintre cele mai importante distincții pe care el le folosește în această scriere este cea dintre „Duhul acestei lumi” și „Duhul Adîncurilor”. Distincția a fost preluată de Jung din gîndirea Sfinților Părinți ai Bisericii, cu o rădăcină directă în Epistolele pauline, și din literatura gnostică, mai cu seamă din Valentinus și din Basilides din Alexandria, dar aceasta este altă poveste. Ceea ce e semnificativ este faptul că, în Cartea Roșie, Jung se folosește de această distincție pentru a da glas unei alte realități, cea proprie Duhului Adîncurilor. O realitate a sufletului, a relației cu Sinele, cu lucrurilor ultime și simple, cu Divinitatea, care este chiar acest Duh al Adîncurilor. Sigur, experiența pe care el a avut-o a fost la marginea psihozei. Iar unii spun că a fost chiar psihotic, deși ar fi mai greu de explicat cum de, în timpul zilei, Jung era perfect funcțional, ocupîndu-se de îndatoririle pe care le avea, pentru a se dedica noaptea sau în timpul liber întîlnirii cu inconștientul sau cu nebunia. Dar și aceasta este o altă discuție.
Ceea ce este interesant este chiar efortul de traducere. Pentru că Jung asta făcea, era un traducător al inconștientului, un mesager al adîncului. Mai întîi a dezvoltat ceea ce mai tîrziu avea să fie cunoscută ca metoda „imaginației active”. Tehnicile folosite se apropiau de unele dintre cele folosite în incubația practicată în templele lui Apollo și, mai tîrziu, ale lui Asclepios, în scopul obținerii vindecării sau a unui mesaj relevant, profetic, printr-o scufundare în lumea zeilor. În Catafalque, lucrare publicată în 2018, Peter Kingsley, briliant cercetător al filosofiei presocratice și al misteriilor antice grecești, arată nu doar că Jung era un foarte bun cunoscător al acestor tehnici, dar că experimentul Cărții Roșii face clar că le-a și aplicat. Jung spunea că în timpul experienței mai întîi observi și abia la finalul acesteia interpretezi simbolic ceea ce ai trăit. Lași experiența să ți se întîmple, iar prin interpretarea de după eviți pericolul literalist al identificării cu ceea ce ai trăit în interiorul experienței.
Altfel spus, miza experienței este una dublă: pe de o parte, trebuie să lăsăm evenimentul să se manifeste, să survină. Încercarea de a înțelege în timp real ceea ce se întîmplă este, de fapt, o încercare de a controla. Pentru că ne temem de ceea ce trăim, încercăm să controlăm prin înțelegere și etichetare, fie că este vorba despre o întîmplare care ne-ar putea anula vacanța, fie că este vorba despre o experiență a numinosului, o întîlnire cu sacrul. Un fel de mecanism defensiv de zi cu zi al iluziei controlului. Pe de altă parte, cea de-a doua miză nu este de a te întreba dacă evenimentul trăit a fost real sau nu, ci de a asculta felul în care acesta a avut ecouri în tine însuți, felul în care te-a mișcat sau te-a transformat, ce spune el despre stadiul interior în care te afli și despre cel în care ai putea ajunge. Iar acesta este gestul interpretativ, prin care traduci experiența Adîncului și prin care te lași văzut, evaluat ca interpret.
Într-unul dintre studiile sale dedicate misticii iudaice, Gershom Scholem povestește că, atunci cînd un rabin a fost întrebat de discipolii săi despre ce a auzit Moise pe muntele Sinai, atunci cînd a primit cele zece porunci, răspunsul acestuia a fost: „Aleph-ul”. În multe dintre tradițiile cabalistice, Aleph-ul era un simbol al transcendenței și al inefabilității lui Dumnezeu, dar și al condiției de cauză primă și de creator pe care acesta o are. Lingvistic, Aleph este o lovitură glotală, un sunet fără calitate proprie. Spre deosebire de celelalte 21 de litere ebraice, Aleph nu „sună” decît prin vocala care i se atașează. Este un receptacul gol, o formă prin care aerul devine articulare în sunet, fără ca el să fie articulat. Deși nu sună, el este condiția de posibilitate a oricărei rostiri. Or, conform rabinului, cînd Moise a coborît de pe munte ca să le transmită celor 12 triburi iudaice revelația primită, i-a găsit pe membrii acestora închinîndu-se la un vițel de aur. Pentru nivelul lor de înțelegere idolatră, această revelație a unui Dumnezeu inefabil ar fi fost nebunie și lipsă de sens. Ceea ce pentru unul era înțelegere, pentru ceilalți era delir. Așa că rabinul a tradus revelația primită sub forma celor 10 porunci. Transmiterea era, deja, o interpretare și o istoricizare. Iar calitatea interpretării reflectă atît calitatea celui care interpretează, cît și condiția celui căruia îi este adresată interpretarea.
Sîntem inevitabil prinși în condiția de a (ne) traduce experiențele pe care le avem. Poveștile pe care le spunem sînt deja interpretări ale celor întîmplate. Și facem acest lucru nu doar pentru că ne temem să nu știm. Ci și pentru că ne este frică de faptul că, dacă nu o vom face, vom înnebuni, trezindu-ne într-o lume mai mare decît înțelegerea în care ne-am baricadat, la adăpostul unui vițel de aur. Un vițel de aur care este chiar Duhul acestei lumi – idolul prin care ne apărăm de Duhul Adîncurilor. Duh al Adîncurilor pe care Moise și alții care au urcat pe muntele interiorității l-au întîlnit.
Andrei Găitănaru este psihoterapeut.
Credit foto: Wikimedia Commons
