Andrei Plesu

După inevitabilele discursuri de protocol, românii s-au încălzit şi au declanşat o animată conversaţiune patriotică. Franceza lor nu era decît rareori bună, dar sentimentele erau generoase.

„...dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut [...], iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osîndit.”

Cînd am scris o carte despre îngeri, m-am gîndit adesea că îngerii, ca întruchipări ale medierii între Dumnezeu și om, construiesc și medieri formative între oameni și propriul lor destin.

A fi parlamentar sau ministru, prefect sau şef de partid e altceva decît a fi jurist, economist, inginer, mecanic auto sau agricultor. Încet-încet, politicianul devine cineva care nu mai ştie să facă nimic în afară de politică.

Cei mai mulţi se lăfăie impudic în propriile panglici verbale, dinaintea unui public tot mai nerăbdător, exasperat, gata să fugă sau să se refugieze într-o igienică picoteală.

Am fost, vreme de zece ani, şofer de Trabant. O experienţă de neuitat, ceva între paranormal şi metafizică. Trabantul era un paradox mecanic, o dovadă că posibilul e mai tare decît realul.

În ianuarie 1871, o gazetă din Germania (Augsburger Allgemeine Zeitung) publica o scrisoare a regelui Carol I, pe care ziarele şi parlamentarii români au transformat-o în prilej de scandal.

Evident, clasa noastră politică e alcătuită din tot soiul de oameni. Nu e cazul să generalizăm. Unii sînt de un fel, alții de alt fel. (Dacă mă întrebați, la noi predomină cei de un... anumit fel).

Ca orice organism sănătos, organismul politic nu se va face simţit în permanenţă. Cînd se face simţit în mod acut e semn de boală.

A trăit din slujbe mărunte, fără legătură cu formația sa, dar a continuat să ”filosofeze” ”clandestin”, pentru sine.

Sînt în mod decis pentru dezbaterea publică a tuturor demisiilor morale, a tuturor asocierilor cu universul crimei şi al minciunii. Cer doar să privim cu aceeași rigoare spre toate extremele.

În spațiul românesc, războiul nu e chiar război, după cum nici pacea nu e chiar pace. Ceea ce „combatanții” caută e un profil dur, dar cu fițe acomodante, sau o alianță falsă, dar profitabilă.

Dacă mă întrebați, așadar, despre fericire, nu vă pot spune decît că sînt temeinic nefericit, mereu și parcă din ce în ce mai nefericit. Creștinește, omenește nefericit.

Dreptul de a vorbi e, fireşte, unanim recunoscut. Dar ce diversitate, ce policromii, ce nuanţe! Cine ar îndrăzni să sistematizeze acest zburdalnic zgomot de fond al vieţii noastre zilnice?

Sînt și zile de care n-aș pomeni nimic, dacă n-aș fi avut surpriza și șansa de a fi dăruit cu cîteva întîlniri modelatoare.

Există în melancolie o structurală ambiguitate. Ea este simultan stăruinţă optică şi dezafectare, interes pentru lucruri şi distanţare de ele.

Ori de cîte ori asist la dezbaterile organizate de televiziunile autohtone, îmi amintesc de lecția despre partenerii „nedialogabili”, pe care, cu ani în urmă, a oferit-o cîtorva prieteni mai tineri un mare gînditor ignorat pe piața noastră de idei: Alexan

Există părerea că România are solide tradiţii de dreapta şi o gravă carenţă la stînga spectrului politic. Se invocă, spre ilustrare, mari figuri interbelice şi se caută explicaţii: mentalitatea agrară, ortodoxia, satul.

Acum cîteva zile, Dennis mi-a făcut o incredibilă surpriză: mi-a trimis o poezie a lui Alexandru Vlahuță, scrisă în 1881 și intitulată „Cîrmacii”.

O adevărată vitamină națională, un bărbat curajos, realist, necomplezent, plin de haz, de relativism mîntuitor și de o sănătoasă melancolie…

În mod misterios, zîmbetul a devenit, de altfel, o „armă” caracteristică împotriva crizei politice.

Totul, în alcătuirea lui Leo, era de ordinul excepției, al neconformității. Nu știa să fie nici înfumurat, nici indiscret, nici trivial. Era o „pasăre rară”, tot mai rară, în lumea contemporană.

Moartea se intersectează cu toate „categoriile” vieții: iubirea, puterea, tristețea, extazul, trădarea, plictiseala, hazardul, credința, disperarea, împlinirea, absurdul.

Multiculturalismul crede că simpla juxtapunere a unor mentalităţi diferite într-un spaţiu comun e producătoare de solidaritate socială şi de extaz frăţesc.

La un an după declanşarea războiului din Irak, disputele privind legitimitatea lui continuă cu aceeaşi intensitate, fără să aducă lămuriri sau puncte de vedere noi.

În plan exterior, istoric, războiul legitim e cel care readuce ordinea în spațiul în care e disprețuită. Războiul legitim are o funcțiune echilibrantă, justițiară.

Toți credem că știm ce e „normal” și ce nu, ce e „firesc” omenește și socialmente și ce e derapant, alături cu drumul, eventual scandalos.

După ce vreme de cincizeci de ani, sub regim comunist, am acceptat o indigenţă crescîndă, fără nici o perspectivă de ameliorare, vom fi oare în stare să ne asumăm doi-trei ani de asceză drastică, cu perspectiva ieşirii la liman?

Părintele Scrima era mai curînd volubil. Dar poate că volubilitatea lui era o versiune corelativă a tăcerii Părintelui Benedict. Poate că și una, și cealaltă erau chipuri ale aceleiași neliniști interioare.

Pe harta lumii, Radu Varia a făcut pentru Brâncuși mai mult decît sumedenia de compatrioți „corecți politic” din țărișoară.

Refuzul instinctiv al „înrolării” convenţionale face ca Victor Rebengiuc să fie, la ora actuală, un soi de „instrument” universal. E bun şi pe scenă, şi pe ecran, e bun şi în dramă, şi în comedie.

A vorbi şleampăt, răstit, ofensator, grobian şi, pe deasupra, greşit, a nu acorda atenţie greutăţii cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sînt tot atîtea feluri de a introduce, în mediul în care te manifeşti,

Suport din ce în ce mai greu „dezbaterile” televizate: un grup de invitați multicolori vin în vizită în studioul unei gazde, ziarist sau ziaristă, pentru a arăta că au dreptate.

Exact aşa arată „autocritica” magistraţilor. Ei se comportă ca şi cum ar fi în afara comunităţii proprii, capabili să o analizeze clinic, fără menajamente.

Mîncam extatici la cantina forestieră, beam, seara, ceai fierbinte, în care ne învățase să adăugăm două-trei picături de țuică și uitam de griurile acre ale „actualității” de-atunci.

E „dezvăluirea” uluitoare a unui cetățean despre misterul istoric, pe care îl explică fără documente pedante, fără cercetări „obiective”, nu ca martor sau „analist”, ci ca participant direct implicat.

E o grosolănie să ridiculizezi opțiuni și deprinderi diferite de ale tale (evident, cînd nu e vorba de opțiuni și deprinderi antisociale, autodistructive, extremiste, criminale).

Faptul că, în împestrițarea epocii, un mare artist se simte responsabil și doritor de acțiune e un exemplu de simț civic, pe care aș vrea să-l regăsesc mereu.

Încerc să mă pun în pielea demnitarilor de ultimă oră și să sper că, dincolo de „obligațiile de serviciu”, au momente de autoevaluare cinstită, cu gîndul la tradiția postului pe care îl ocupă.

Documentarul lui Šnore e o evocare a istoriei sovietice din perioada stalinistă a anilor ’20-’30, incluzînd, între altele, strînsa colaborare sovieto-germană de la începutul celui de-al doilea război mondial.

A veni pe lume echivalează cu a începe un proces de îmbătrînire, cu sfîrșitul aferent...

Am avut și am încă, pe diferite rețele de socializare și printr-unele gazete hiper-vigilente, un portret radical: sînt sorosist, băsist, securist, mîncău, „boier al minții” (elitist), plagiator și alte cîteva bombăneli radicale, utile ca să nu mi-o iau în