Andrei Plesu

Toți credem că știm ce e „normal” și ce nu, ce e „firesc” omenește și socialmente și ce e derapant, alături cu drumul, eventual scandalos.

După ce vreme de cincizeci de ani, sub regim comunist, am acceptat o indigenţă crescîndă, fără nici o perspectivă de ameliorare, vom fi oare în stare să ne asumăm doi-trei ani de asceză drastică, cu perspectiva ieşirii la liman?

Părintele Scrima era mai curînd volubil. Dar poate că volubilitatea lui era o versiune corelativă a tăcerii Părintelui Benedict. Poate că și una, și cealaltă erau chipuri ale aceleiași neliniști interioare.

Pe harta lumii, Radu Varia a făcut pentru Brâncuși mai mult decît sumedenia de compatrioți „corecți politic” din țărișoară.

Refuzul instinctiv al „înrolării” convenţionale face ca Victor Rebengiuc să fie, la ora actuală, un soi de „instrument” universal. E bun şi pe scenă, şi pe ecran, e bun şi în dramă, şi în comedie.

A vorbi şleampăt, răstit, ofensator, grobian şi, pe deasupra, greşit, a nu acorda atenţie greutăţii cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sînt tot atîtea feluri de a introduce, în mediul în care te manifeşti,

Suport din ce în ce mai greu „dezbaterile” televizate: un grup de invitați multicolori vin în vizită în studioul unei gazde, ziarist sau ziaristă, pentru a arăta că au dreptate.

Exact aşa arată „autocritica” magistraţilor. Ei se comportă ca şi cum ar fi în afara comunităţii proprii, capabili să o analizeze clinic, fără menajamente.

Mîncam extatici la cantina forestieră, beam, seara, ceai fierbinte, în care ne învățase să adăugăm două-trei picături de țuică și uitam de griurile acre ale „actualității” de-atunci.

E „dezvăluirea” uluitoare a unui cetățean despre misterul istoric, pe care îl explică fără documente pedante, fără cercetări „obiective”, nu ca martor sau „analist”, ci ca participant direct implicat.

E o grosolănie să ridiculizezi opțiuni și deprinderi diferite de ale tale (evident, cînd nu e vorba de opțiuni și deprinderi antisociale, autodistructive, extremiste, criminale).

Faptul că, în împestrițarea epocii, un mare artist se simte responsabil și doritor de acțiune e un exemplu de simț civic, pe care aș vrea să-l regăsesc mereu.

Încerc să mă pun în pielea demnitarilor de ultimă oră și să sper că, dincolo de „obligațiile de serviciu”, au momente de autoevaluare cinstită, cu gîndul la tradiția postului pe care îl ocupă.

Documentarul lui Šnore e o evocare a istoriei sovietice din perioada stalinistă a anilor ’20-’30, incluzînd, între altele, strînsa colaborare sovieto-germană de la începutul celui de-al doilea război mondial.

A veni pe lume echivalează cu a începe un proces de îmbătrînire, cu sfîrșitul aferent...

Am avut și am încă, pe diferite rețele de socializare și printr-unele gazete hiper-vigilente, un portret radical: sînt sorosist, băsist, securist, mîncău, „boier al minții” (elitist), plagiator și alte cîteva bombăneli radicale, utile ca să nu mi-o iau în

Un neam nu poate avea vrăjmaşi în propriile sale defecte; vrăjmaşii lui sînt numai şi numai calităţile altor neamuri.

Desigur, există cazuri și cazuri, dar nu sînt rari nici tinerii subminați de o prematură oboseală manieristă, nici bătrînii capabili de o creativitate atemporală.

Cu riscul de a fi suspect de o subiectivitate antipatică, pot da cîteva exemple de invitați eficienți la emisiunile TV de astăzi, pe care îi urmăresc cu profit și plăcere.

Obsesia sau inerţiile naţionalismului blochează construcţia europeană şi pun în pericol, astfel, generoasa utopie pe care au avut-o în minte cîţiva „părinţi fondatori”.

Vor da, poate, unora dintre teologii trimişi să predea ore de religie, o idee consistentă despre sensibilitatea religioasă a copiilor şi despre limbajul în care ea alege să se exprime.

Cea mai simplă situaţie de viaţă este, întotdeauna, mai nuanţată şi mai provocatoare decît un aforism ţanţoş.

Nu cred în binefacerile comunismului și nu cred că eșecul capitalismului românesc se poate justifica prin „excesele” anticomunismului militant.

Votul merge către candidatul mai bine tuns, mai bun de gură, mai băşcălios, mai iubitor de fotbal, mai sigur de sine.

Meseria de politician e mai primejdioasă – cum a observat de curînd un fost ministru, fost liberal, fost intelectual fin – decît aceea a unui războinic din linia întîi!

Cu astfel de discursuri și-au legitimat dreptul la crimă toți dictatorii lumii. Astfel de discursuri au înmuiat inimile mulțimilor năuce și fudule.

Exista şi ispita unei experienţe la care nu visasem niciodată: să am de a face, peste noapte, cu marii conducători ai lumii.

Psihologic şi contextual, am acceptat cu sentimentul că a refuza o răspundere publică într-un moment de răscruce seamănă a dezerţiune.

Rusofobia conviețuiește constant cu rusofilia, admirația cu panica, tentativa colaborării cordiale cu derapajul credul, contraproductiv.

Viața era frumoasă, ne vedeam fiecare de treabă, ne împrieteniserăm și făceam toți curte singurei femei vecine cu noi.

Prostul însă, spre deosebire de insul corupt sau de cel incompetent, nu ştie că e prost. Ba din contra: se crede foarte deştept, foarte abil, mereu capabil să‑i prostească pe ceilalţi.

Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia și credința mea.

Nu că nu se poate, nu că e interzis, dar nu se cade, nu e frumos. Nu se cade să-ţi pocneşti părinţii sau nevasta, nu se cade să arunci de colo-colo geanta profesoarei tale.

Dacă mi s-ar cere o definiție a dictaturii, aș spune că dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero, lăsînd loc unui procentaj sufocant de „imposibil”.

Intelectualul adevărat nu simte nevoia să se „fixeze“. Preferă să adopte poziția oaspetelui, să nu se instaleze, uzurpator, în capul mesei.

Nu mai pledezi pentru o convingere, ci pentru un efect. Nu-ți mai trăiești gîndurile, te preocupă mai curînd punerea lor în scenă.

Occidentul crede în reguli şi se străduieşte să le respecte. Federaţia Rusă nu-şi pune problema să respecte vreo regulă, pur şi simplu pentru că nu crede în existenţa vreuneia.

Individul uman are şi alte probleme, şi alte nelinişti, decît problema circulaţiei forţei de muncă şi a inegalităţii sociale.

Am putea spune că un adevărat om politic nu trebuie să aibă decît două calităţi, necesare, de altfel, în orice meserie: bunătatea şi inteligenţa.

Scena politică mustește de palori irefutabile, de descurcăreți care încurcă, de inutilități bine instalate.

Nu țin să idealizez „vremurile de altădată”, nu pretind că n-au existat niciodată, pe scena noastră publică, miniștri proști sau mediocri.

O caracteristică psihologică globală: românii sînt un popor „care nu vrea să fie condus şi totuşi nu e în stare să se conducă singur“.