Scriam acest text acum vreo zece ani. Se mai potrivește?
Evident, clasa noastră politică e alcătuită din tot soiul de oameni. Nu e cazul să generalizăm. Unii sînt de un fel, alții de alt fel. (Dacă mă întrebați, la noi predomină cei de un... anumit fel.) Că lucrurile nu merg grozav în țărișoară – și asta nu de azi, de ieri – e de acord toată lumea. Ar fi, desigur, excesiv să spunem că toți politicienii sînt de vină. De vină sînt numai aceia care pot fi desemnați printr-unul sau mai multe dintre cvasi-sinonimele următoare, oferite generos (și pe bază de îndelungă experiență) de minunata limbă română: derbedei, haimanale, golani, lichele, lepre, pușlamale, secături, mitocani, lepădături, netrebnici, scîrnăvii, javre, jigodii, țoape, caraghioși, pezevenghi, cutre, pungași, pramatii, otrepe, escroci, netoți, nătîngi, neghiobi, nătărări, nerozi, gură-cască, fluieră-vînt, tîrîie-brîu, prostălăi, tonți, tăntălăi, găinari, nemernici, ticăloși, hoțomani, potlogari, canalii, șarlatani, ciorditori, manglitori, borfași, pișicheri, tîmpi, șmecheri etc. etc. etc. Multe din cuvintele de mai sus sînt de origine turcă. Dar nu turcii sînt vinovați de larga lor răspîndire pe scena noastră politică. E vorba, mai curînd, de înclinația masochistă a unui electorat „blînd, ospitalier, plin de dor și jale”. „Asta-i situația!”, „N-o fi dracul chiar atît de negru!”, „N-ai ce-i face!” – iată lozincile tradiționale ale moralei politice de pe la noi.
În (altă?) ordine de idei, e sublim modul în care aleșii noștri ajung să se identifice cu faimoase modele ale literaturii autohtone. Nae Girimea devine șef de partid, dar, fire complexă, împrumută și cîte ceva din vorbăria incultă a lui Farfuridi sau din ipocrizia lui Tipătescu. Coana Joițica ajunge șefă la liberali. Îndărătul șefilor, e plin de slugi fidele, de consanguini ai lui Ghiță Pristanda și ai lui Brînzovenescu. (...) Trahanache e „bun organizator” de campanii electorale, Cațavencu ia la rînd, sincer și devotat, toate partidele, Ipingescu se face analist politic, ofițerii de „itindență” și „tiștii de vardiști” ajung lideri de încredere și salvează patria de dușmani. Din umbră, controlează lucrurile și stîrnește panică cîte un „nenea Iancu” (de la Ploiești sau de aiurea). Mai toată lumea își ia doctoratul (după modelul „doftorului de bătături” din Italia, invocat de „Catindatul” specialist în „magnetism” și „tachinărie”). Printre „comentatorii politici”, avem și modelul Crăcănel („cu dinții, cu dinții-am să-l rup!”), dar și pe acela al Efimiței („Cum le știi dumneata, bibicule, mai rar cineva!”). Conu’ Leonida e hermeneutul expert al tuturor intrigilor, „maestrul” suveran al presei române. Nu lipsesc o sumedenie de șarmante și gălăgioase „dame”: Mița Baston, Didina Mazu, Veta, Zița, toate cu „naturelul simțitor”, dar gata de luptă. Asistăm și la „trădări” catastrofale, și la cîte un primar „încurcat în tratație de amor”, și la crize de furie à la Pampon. Meseria de politician e mai primejdioasă – cum a observat de curînd un fost ministru, fost liberal, fost intelectual fin – decît aceea a unui războinic din linia întîi! Viața, onorul – nesigure. „Nu mai putem merge cafiné!” Unde mai pui că mai tot timpul „procoror lipsește oraș”, iar cînd vine persecută numai oameni cinstiți, gata să se sacrifice pentru țară. Unii preferă costumele turcești, de carnaval. Alții aspiră la „haine nemțești”. Europa? „Să-și vadă de treburile ei!”, „Avem și noi faliții noștri!”, „Pe-aici nu se trece!” Nici nu se prea vine! Mai mult se pleacă. În rest, avem femei-bărbate, bărbați imberbi, beizadele, nași, fini, lume, lume, lume… Spectacolul oferit zi de zi publicului ambetat seamănă grozav cu divertismentele de la „Iunion” („comediile lui Ionescu”). Uneori, totuși, atmosfera generală aduce mai curînd a Năpasta…
