Probleme ale României eterne

O caracteristică psihologică globală: românii sînt un popor „care nu vrea să fie condus şi totuşi nu e în stare să se conducă singur“.

Textul de mai jos a fost scris (și publicat) acum aproape treizeci de ani, cu referință la un eveniment de-acum vreo sută cincizeci. Dar dacă ţara nu se schimbă cu deceniile şi secolele, eu de ce să-mi schimb textele săptămînal?

 

În ianuarie 1871, o gazetă din Germania (Augsburger Allgemeine Zeitung) publica o scrisoare a regelui Carol I, pe care ziarele şi parlamentarii români au transformat-o în prilej de scandal. După aproape cinci ani de domnie, regele se plînge unui prieten de „puţinul folos“ pe care l-a putut aduce „acestei frumoase ţări“. „A cui este vina?“ – se întreabă Carol. „Nici a mea, nici a poporului în întregimea lui“ – sună răspunsul. Atunci a cui? Sistematizînd rapid ceea ce în textul regal se supune retoricii epistolare a momentului, vom găsi trei explicații posibile ale eşecului:

1) O caracteristică psihologică globală: românii sînt un popor „care nu vrea să fie condus şi totuşi nu e în stare să se conducă singur“. Semeţie, lipsă de disciplină interioară, haos. Stăm prost cu „heghemoniconul“! Trăim „neatîrnarea“ în tot echivocul ei: pe de o parte spirit independent, pe de alta volatilitate neguvernabilă.

2) O caracteristică istorică şi socială: între elite şi mase e o fractură nevindecabilă. Elitele sînt emancipate, „branşate“, gata să adopte ultima utopie la modă, masele sînt de un conservatorism îndărătnic. Cu alte cuvinte, elitele suferă de inadecvare, nu ţin cont de spiritul locului, iar masele se comportă reticent, resentimentar, impulsiv. Rezultatul e că elitele conducătoare obligă ţara „să treacă deodată şi fără mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberală Constituţie, precum nu are nici un popor din Europa“. Masele însă „nu se pot lăuda cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat cvasirepublicană“.

3) O caracteristică politică: inflaţia „intrigilor de partid“. Fără comentarii.

E de observat că, în efortul său de a da un diagnostic crizei naţionale, regele Carol I nu umblă după cauze externe. Nu caută comploturi antiromâneşti, ghinioane geopolitice, fatalităţi istorice. Buba e, pentru el, înăuntru şi nu se va vindeca niciodată dacă o vom contempla mioritic, cu compătimirea de sine a victimei de profesie. De observat, de asemenea, că cei de care regele se teme cel mai mult sînt „ultraşoviniştii“, mereu dispuși să-l judece ca „lipsit de iubire pentru ţară“. De observat, în sfîrşit, este că scrisoarea suveranului a enervat opinia publică. În Cameră, Nicolae Blaremberg a comentat-o agresiv, propunînd o moţiune cu care s-au solidarizat destui, ziarul Românul (evident!) a perorat, provocator, pe tema „domnului călcător de Constituţie“ şi „risipitor al averii publice“. (Vezi relatarea lui Titu Maiorescu, în Istoria politică a României sub domnia lui Carol I.) Acest tip de reacţie adaugă celor trei explicaţii ale eşecului autohton amintite mai sus o a patra: lipsa de caracter, dublată de demagogia virtuţii şi a patriotismului.

[…] Senzația mea este că n-am depășit momentul „Carol I“. Dar fără Carol I, fără Brătieni, fără Titu Maiorescu. Cine-i de vină?

 

Adaos post-electoral

De la o vreme, îmi tot spun că avem destule motive să bombănim politicienii, dar că ar trebui, cînd e cazul, să bombănim nițeluș și electoratul. În ultimele săptămîni (dar nu e prima dată), am fost perplex să văd ce bătaie de cîmpi mîndră de sine poate determina „poporul” să susțină pentru președinția țării un candidat pe nume George Simion. Adică să dea țara pe mîna unui golănaș rudimentar, bezmetic, mîndru de ce-i lipsește, vorbind o românească de caftangiu și o franceză de Coana Chirița. Motivul? Patriotismul de beton și plictiseala de „tirania” europeană. Băiat de băiat! Gata să dea victorios de pămînt cu „sistemul”, cu sorosiștii, cu elitiștii, cu toți cei care îi stau în cale. Să fii Simion, adică aproape nimeni, și să te legi „suveranist” de valori naționale ca Victor Rebengiuc sau Mihai Șora – ăsta da naționalism! Iar să vrei ca un astfel de ins să-ți devină președinte – ăsta da discernămînt, înțelepciune, gîndire democratică! Din fericire, cruciada auristă a eșuat. Semn că nu sîntem încă decerebrați. Și că vom avea norocul de a nu ne mai confrunta în anii următori cu asemenea „aventuri”. Prin contrast cu ceea ce era să pățim, nu trebuie nici să idolatrizăm somnolent victoria. Trebuie doar să ne bucurăm că ne aflăm, cu pași promițători, mai aproape de o oarecare normalitate ideologică și emoțională, de o rezonabilitate civică fără circ, fără  figurație acrobatică, fără zîzanie de mahala țanțoșă, înțelegînd că acestea sînt singurele garanții de eficiență politică reală, de bună-cuviință, de atașament fertil (și nu retoric) pentru destinul țării. Iar dacă nu ne va reuși normalizarea pe care ne-o dorim, să recitim, melancolici, scrisoarea lui Carol I.          

Share