Note, stări, zile

Cu cîteva luni în urmă, am dat, pe YouTube, peste o serie de emisiuni susținute de Valeriu Nicolae

12 decembrie 2024

De peste o săptămînă, mă străduiesc să scriu cîteva rînduri despre doi oameni foarte apropiați, pe care însă nu i-am mai revăzut de ceva timp, în ciuda unei reciproce dorințe de reîntîlnire. E una dintre ironiile vieții curente: ne vedem frecvent cu o mulțime de personaje, nu neapărat antipatice, dar de care nu sîntem legați decîît prin contemporaneitate, interese conjuncturale sau întîmplare. Și asta în dauna unei nevoi constante, dar mereu amînate, de a regăsi prezența și dialogul unor oameni cu care ne identificăm substanțial și destinal. Și, de regulă, cînd tema regăsirii devine presantă, e prea tîrziu…

O primă revedere ratată e aceea cu Maria Berza, căreia prietenii apropiați îi spuneau Luri. Mi-a fost o colaboratoare de excepție la Ministerul Culturii (și nu numai mie), la Ministerul de Externe, la întemeierea Colegiului Noua Europă, la administrarea Patrimoniului Național, toate cu o eficiență, o competență și un devotament greu de egalat și niciodată suficient răsplătite. Luri era o prezență riguroasă, dar fermecătoare, atașată valorilor naționale, dar subtil instalată și la nivel universal, avea umor, putere, anvergură intelectuală. După mai mulți ani în care n-am mai apucat să ne revedem, mi-a dat cîteva telefoane prietenești, în speranța unei eventuale, nostalgice recontactări. Am asigurat-o că o vom face neapărat, dar am aflat curînd, prea tîrziu, că s-a stins. Am luat această veste ca pe o dojană, ca pe radicală distanțare față de viciul veșnicelor amînări. Dar și ca pe o datorie de a mă ține, totuși, de cuvînt, de a mă reîntîlni cu ea, de îndată ce voi avea prilejul... De altfel, am fost bun prieten și cu soțul ei, Tudor Berza (fiul marelui istoric), alături de care am înființat o Fundație („Tzigara-Samurcaș”), pentru sprijinirea redeschiderii Muzeului Țăranului Român. Tudor („Tude”) nu mai e nici el printre noi. Dar și Luri, și el fac parte din întîlnirile esențiale ale biografiei mele.

O altă veste proastă mi-a parvenit, tot de curînd, de la Brad. Acolo l-am întîlnit, prin mijlocirea lui Horia Bernea, pe medicul chirurg Sorin Costina, unic colecționar de artă contemporană românească, gazdă primitoare și generoasă, consistent, dar discret, îndrăgostit definitiv de cultură, mai ales de cea vizuală, fără echivalent, pe piața locală, de la Zambaccian încoace. Era bucuros să arate oaspeților săi „expoziția” din apartamentul propriu, nu pentru a se lăuda, ci pentru a-și împărtăși bucuria întîlnirii cu o sumedenie de valori creatoare autohtone. Și – ceea ce era esențial pentru vremurile grele pe care le trăiam – zelul său acumulator a fost, pentru mulți dintre „clienții” săi, o inestimabilă șansă de supraviețuire. Prin grația și promptitudinea pasiunii sale, Sorin Costina a contribuit esențialmente la întreținerea materială și sufletească a unor mari artiști contemporani. Și a făcut-o surîzînd, cu o grație de mare noblețe, susținut și de admirabila sa soție și de adorabila Sorina, fiica sa. Impresionant, pentru mine, de cîte ori mergeam la Brad, era, dincolo de savoarea colecției de artă a lui Sorin și de harul său de gazdă, plăcerea cu care ne propunea trasee „turistice” din zona Bradului, o a doua „patrie” pentru el, degustată fără patriotism „județean”, dar cu o fină înțelegere a duhului local.

Lumea de azi e plină de (false) vedete… Televiziunile, rețelele sociale pun zilnic în circulație „celebrități” fără profil, personaje banal zgomotoase, periculos degustate de un public fără discernămînt. Dar există și adevărate vedete, personalități de anvergură, marginalizate de o ignoranță, de un prost gust sau de o periculoasă „candoare” care transformă peisajul local contemporan într-o sumă de „figuranți” indigerabili. Cu oameni ca Maria Berza, Sorin Costina și alții ca ei, galeria de impostori care ne asfixiază zilnic ar putea dispărea în anonimatul palorii lor reale…

 

14 decembrie 2024

Cu cîteva luni în urmă, am dat, pe YouTube, peste o serie de emisiuni susținute de Valeriu Nicolae. Sub titlul Starea impostorilor, autorul ia la rînd figuri notorii ale scenei publice autohtone. Am devenit un spectator entuziast. Ironie analitică, informație neobosită, curaj, responsabilitate civică – iată doar cîteva din elementele constitutive ale „reportajelor” produse de dl Nicolae. Îl știam de pe vremea cînd colabora la Dilema veche, îi citisem cartea Nu tot ei! și nu fusesem niciodată dezamăgit de discursul și amplasamentul lui contextual. L-am redescoperit în ciclul Starea impostorilor și am realizat că efortul său jurnalistic nu are egal pe altfel supraaglomerata noastră piață „informațională”. E revelator, descifrează îndrăzneț, dar fără indiscreții retorice, e simultan dramatic și neagresiv. Un neobișnuit amestec de umor și disperare, de spirit analitic și vervă satirică. Îl felicit, îl asigur de simpatia mea cetățenească și aștept ca ceea ce aflu de la el să devină un prilej de sănătoasă îngrijorare pentru oficialitățile autohtone… Și încă ceva: portretele personajelor publice de care se ocupă spun ceva și despre portretul unui „electorat” confuz, pripit, delăsător, ușor de batjocorit. Avem dreptul, firește, să tratăm cu spirit critic scena politică. Dar să nu uităm nici de masa de alegători, care se lasă păcălită la nesfîrșit de o grosolană impostură.

Foto: Marga Bernea, Sorin Costina, Paul Neagu, Silvia Radu

Share