Campania electorală face parte în asemenea măsură din metabolismul democraţiei, încît nimeni, la noi şi aiurea, nu mai stă să reflecteze în chip genuin asupra procedurilor ei. Ca toate lucrurile devenite obişnuinţă, alegerile nu se mai percep în spectaculoasa lor stranietate. Dar să ne gîndim puţin. Din patru în patru ani, sîntem invitaţi să ne alegem liber conducătorii. Nu conducători de paradă, nu simple portrete de aparat, ci administratori eficienţi care să rezolve nerezolvabilul, să ţină în funcţiune mecanismele vitale ale ţării. Care ar trebui să fie criteriile noastre? Cum alegem un bun instalator, un profesor bun sau un bun medic? De regulă, întrebăm în dreapta şi în stînga, ne interesăm de isprăvile lor profesionale, de renume, de calitatea lor meşteşugărească. Nu ţinem cont nici de înfăţişare, nici de oratorie, nici de interese exterioare propriului nostru interes. Există, evident, meseriaşi care îşi fac reclamă cu mai multă sau mai puţină abilitate, dar nici unul nu se poate întreţine, pe termen lung, dacă nu-şi confirmă, de fiecare dată, dexterităţile. Ceea ce decide e, în ultimă instanţă, competenţa, clientela satisfăcută, succesul de piaţă.
Dar cum procedăm cînd e vorba să alegem elita administraţiei naţionale? Nu procedăm în nici un fel. Nu întreprindem investigaţii responsabile, nu comparăm grade de pricepere, nu cerem scrisori de recomandare. Ne uităm, pur şi simplu, la televizor, citim ziarele şi căscăm gura pe stradă dinaintea afişelor electorale. Candidaţii, la rîndul lor, se străduiesc să ne devină simpatici. Ei etalează, carnavalesc, o veselie inexplicabilă, cu muzici mobilizatoare, sloganuri victorioase, aplauze, baloane, jocuri de artificii şi bancuri despre adversar. Un soi de chermeză nevrotică se desfăşoară tot mai abitir dinaintea privirilor noastre manipulate. Se fac promisiuni impudice, se rîde viril, se gesticulează cu antren, se face risipă de bună-dispoziţie şi de „simplitate” populară. Toţi surîd viitorului imediat cu o încredere pionierească, toţi par să se distreze copios, ca şi cînd ar fi invitaţi la o nuntă. Atmosfera generală e sprinţară, cînd nu alunecă spre patos misionar şi îngrijorare apocaliptică. Scena geme de soluţii, de atitudini exemplare, de cuvinte mari. Lucrurile nu reuşesc, totuşi, să treacă pragul unei mondenităţi de mîna a doua, cu miză mică. Ai zice că în joc e o medalie de oină. Naţiunea e invitată la o întrecere tovărăşească, într-o ambianţă care aminteşte cînd joia tineretului, cînd cheful cu lăutari. Oferta combatanţilor n-are nici o legătură cu nevoile clientului. E ca şi cum cauţi un tîmplar şi ţi se aduce o balerină. Vrei o bucătăreasă şi ţi se recomandă un acordeonist. Nu se înţelege de ce vînătorii de funcţii publice vor să cucerească în stilul vedetelor de cabaret şi nici de ce electoratul îşi formulează preferinţele în acelaşi registru. Votul merge către candidatul mai bine tuns, mai bun de gură, mai băşcălios, mai iubitor de fotbal, mai sigur de sine. Contează şi cum îi arată nevasta, cum îi cad hainele, cum stă cu dinţii, cum le-o zice duşmanilor, cum îşi face cruce la liturghiile televizate şi cum dansează prin provincie Hora Unirii. Problema e că ceea ce se caută nu e nici un show-master, nici un prezentator de modă, nici un partener de petrecere, un june-prim sau un comic vestit al ecranului. Nu se caută nici un „trimis” al lui Dumnezeu, nici un patriot sumbru, mîndru mai mult de sine decît de propria nație... Se caută un om serios, cu talent managerial, cu ingeniozitate financiară, cu îndemînări precise: cineva care să ştie cum e cu asfaltarea străzilor, cu impozitele, cu balanţa comercială, cu legislaţia muncii şi cu drepturile omului. Un „tehnician” riguros, un salahor tenace, care preferă să fie antipatic decît să mintă profitabil. Dar dacă asta se caută, ce e cu acest zgomotos spectacol de divertisment? Ce e cu zbînţuiala asta de iarmaroc? Cu ce ne putem alege, de vreme ce avem de a face cu o galerie de petrecăreţi veleitari şi lacomi? Cu vreun ginerică de cartier şi cu jubilaţia, de mult jinduită, a vieţii în democraţie...
Post-scriptum de la care nu mă pot abține. (Luni, 1 septembrie 2025) Sînt perplex. Mi s-a comunicat, cu ceva timp în urmă, că, pe data de 7 septembrie, Angela Gheorghiu, „una dintre cele mai strălucitoare voci ale operei mondiale”, va susține un concert aniversar (35 de ani de carieră și împlinirea unei vîrste rotunde) la Arenele Romane. Vestea a devenit o știre de amplă circulație, o surpriză mobilizatoare. Angela Gheorghiu este o celebritate, adorată la nivel planetar. A cîntat și cîntă pe toate marile scene ale lumii, admirată unanim de specialiști și de public. Cine vrea detalii să umble răbdator pe Google. Iată, mi-am zis, că țărișoara începe să-și prețuiască – chiar dacă nu prea prompt – valorile, iar iubitorilor de artă li se oferă șansa de a se bucura de calitățile vedetelor autohtone, care au izbutit să obțină aplauze și în afara hotarelor naționale. România confirmă, s-ar zice, că e îndreptățită să-și afirme ca virtute caracteristică ospitalitatea. Chiar și cu propriile ei valori...
Și acum vine perplexitatea: apare știrea că importantul concert aniversar se suspendă. Fără prea multe explicații, fără comentarii stingherite (dar stingheritoare!). M-aș fi așteptat la o reacție de implicare instituțională și jurnalistică de natură să lămurească publicul ce s-a întîmplat. Nu-mi rămîne decît să mă mir, melancolic, că astfel de situații sînt posibile. Pînă cînd vom identifica (sper) sursa bezmeticelii, îmi cer scuze, în nume propriu, doamnei Angela Gheorghiu. Știu că nu prea contează, dar poate ne vom strădui să reparăm, cu alt prilej, gafa de acum...
