Reiau, melancolic, un text apărut în 2007. E încă valabil, din punctul meu de vedere, mai ales pentru generația din care fac parte, o generație pentru care regimul comunist nu e o simplă temă de reflecție, ci a fost – și este – o severă experiență de viață...
Mă dau bătut. Am constatat că, în materie de comunism şi marxism, dezbaterea e inutilă şi, de fapt, imposibilă. Dialogul nu este recomandabil cînd interlocutorii sînt oameni cu convingeri inflexibile, „adepţi” de tip religios ai propriului punct de vedere. Am constatat, de-a lungul anilor, că poţi spune aproape orice despre figuri culturale celebre, fără ca cineva (cu excepţia unor restrînse cercuri de fanatici) să sufere isteric. Poţi spune că Platon e fascist, că Immanuel Kant e prea prusac, că Wittgenstein nu ştie carte, că filosofia britanică e o filosofie de prostănaci, care nu cred decît în ce se poate pipăi, sau că gîndirea medievală e obscurantistă. În tinereţea mea proastă, i-am spus odată dlui Noica ceva de genul: „N-am ce face cu Hegel!”. A devenit melancolic, dar nu m-a dat afară din camera şi din generozitatea sa. Poţi să-l conteşti pe Dumnezeu, poţi lupta împotriva icoanelor, poţi defini islamul ca pe o simplă introducere la terorism. Unii se mai supără, dar ceea ce prevalează, în cele din urmă, este toleranţa flască a lui anything goes. Ei bine, cînd e vorba de Marx şi de comunism, nivelul sensibilităţilor creşte ameninţător. Tineri şi bătrîni, estici şi vestici, deştepţi şi proşti, oameni fini şi derbedei politici reacţionează prompt, cad în fandacsie şi te invită să fii nuanţat, echilibrat, „deschis”. Dacă rezişti, treci într-o categorie umană infamantă. Eşti scolastic, inchizitorial, dogmatic, emoţional, obsedat, subiectiv, Jupîn Dumitrache, răzbunător, incult, destructiv, poate chiar extremist de dreapta. Dai citate – eşti vinovat că le-ai ales cu rea-credinţă; vorbeşti de locul violenţei în filosofia politică a corifeilor, afli că iei, răuvoitor, drept doctrină o simplă formă de temperament sau că ignori „contextul. Urmează vechi reflexe de propagandă: comunismul e bun, dar a fost greşit aplicat sau sabotat de capitalism, marxismul a fost deformat (sau „întinat”) de urmaşi nepricepuţi, mari gînditori din Vest au înţeles, nepărtinitor, contribuţia materialismului dialectic la înţelegerea lumii. Îl pomeneşti pe Furet, ţi se dă la cap cu Bourdieu, vorbeşti de J.-F. Revel, Aron şi Besançon, eşti amendat cu Sartre şi cu o serie de neo- sau semi-marxişti. Alți topoi inevitabili: creştinismul şi Inchiziţia, racilele liberalismului „burghez”, colonialismul şi neo-colonialismul etc. În cele din urmă – apogeu! –, ţi se atrage atenţia că reproşurile tale cu privire la comunism sînt de factură comunistă. (Dar parcă nu era chiar aşa de rău să fii comunist!) Mă dau bătut. Îmi rămîne doar speranţa discretă că „adepţii”, analiştii „fără prejudecăţi”, campionii discernămîntului nu vor reuşi iarăşi să „pună în practică” o ideologie pe care ei o analizează la rece, dar care pe alţii i-a costat viaţa.
Rămîn naiv şi posac. N-am nevoie de argumente pentru a spune că nu e admisibil să construieşti castele de cristal pe cadavre de copii. Cînd spun că o sută de milioane de morţi e prea mult pentru o „idee generoasă” nu mi se pare că stau prost cu „argumentele” şi că trebuie să mă ocup asiduu cu „părţile bune” ale asasinatului. Dar Marx e nevinovat – mi se spune. El e o „enegie intelectuală formidabilă”. Evident. Dar e la fel de evident că toţi criminalii dictaturilor comuniste îl invocă smerit. Cu citate. Nu-mi amintesc de vreo referinţă la Nietzsche în discursurile lui Hitler. Da, dar rămîne gîndirea economică a lui Marx. Se poate. Pînă şi Lenin a trebuit să recunoască însă lipsa totală a oricărei referinţe la economia „socialistă” în scrierile lui Marx. În locul soluţiilor, cîteva sloganuri agitatorice. Karl Popper (comunist în tinereţe, dar vindecat ulterior, ceea ce dovedeşte – vezi şi cazurile Koestler, Orwell, Panait Istrati – că acest tip de traseu nu e chiar imposibil) îl declară pe tenebrosul gînditor din Trier „un fals profet”. „Dar mult mai important – spune Popper – este că a indus în eroare o mulţime de oameni inteligenţi...” Un corespondent inteligent şi citit al Dilemei poate ajunge, de pildă, să pună întrebări aiuritoare, din care rezultă că liberalismul şi comunismul sînt proiecte la fel de utopice, că spre deosebire de capital, forţa de muncă nu se mişcă liber pe piaţa internaţională (aviz căpşunarilor!), sau că în capitalism se accentuează inegalităţile. (Dar în comunism? Dar dacă se compară definiţia „sărăciei” din Vest cu cea din Est?) De departe cea mai tare întrebare este însă aceasta: „De ce creşterea obiectivă a standardelor de viaţă nu se reflectă într-o creştere subiectivă a stării de bine?”. Aici, domnul Umbreş (acesta e numele corespondentului nostru) devine metafizic. I-aş răspunde, mai întîi, că statele n-au a se ocupa de registrul subiectivităţii, iar apoi, că problema marxismului e tocmai aceea de a fi evacuat din spaţiul reflecției orice expresie a vieţii interioare. E unul din motivele pentru care nu-l frecventez. El are răspunsuri numai la întrebări pe care eu nu le am. Mi-e greu să-mi închipui că m-aş trezi într-o dimineaţă prost dispus, sau locuit de frica morţii, sau chinuit de problema răului (nu cel strict social), sau îndrăgostit, sau obsedat de întrebări necomplezente asupra sensului meu şi al lumii şi aş recurge, pentru a mă vindeca, la o pagină „ştiinţifică” din Capitalul sau din Manifestul Partidului Comunist. Individul uman are şi alte probleme, şi alte nelinişti, decît problema circulaţiei forţei de muncă şi a inegalităţii sociale. Despre toate acestea, Marx tace suveran. Încă ceva. N-am citit (şi probabil n-o să citesc) literatură neo-marxistă. Dar pentru a semnala răul adus pe lume de Marx, prin comunism, pot depune mărturia experienţei mele de viaţă, ca şi pe aceea a milioane de semeni ai mei. Aş fi satisfăcut dacă, pentru a semnala „ce e bun” în comunism, mi s-ar pune pe masă nu „idei” şi „argumente”, ci tot fapte de experienţă. Vreau să văd, oriunde în lume, soluţiile concrete, fericite, aduse de comunişti crizelor pe care le descriu „ad nauseam”, privind de jur împrejur. În această privinţă sînt marxist. Vreau să verific teoria prin practică. Nu marele rezervor de idei măreţe ale unei doctrine mă interesează. Daţi-mi cîteva fapte bune. Pînă atunci, mă despart de problemă şi de dezbaterile sterile care nu opun cearcănelor mele decît o „corectă” vioiciune mentală. Şi dacă îmi cereţi să dau jos icoanele de pe pereţi, daţi-mi voie să dau jos şi portretul lui Marx, sub care am trăit, fără să fiu întrebat, mai mult de jumătate de viaţă.
P.S. Între timp, dezbaterii mele interioare i s-au adăugat două subtile nuanțe. Mai întîi propunerea lui Adam Michnik: „Anticomunism, dar cu față umană!”. Apoi răspunsul lui Tony Judt, cînd l-am întrebat cum vede raportul dintre comunism și fascism. Răspuns: „Cea mai rea dintre cele două: fascismul. Cea mai periculoasă: comunismul”. Aferim!
