Reflecții despre patologia solidarității

Textul de mai jos a fost scris în anul 2014. Îl reiau, din solidaritate cu actualitatea confuză a temei în istoria autohtonă...

Despre solidaritate numai de bine, vor spune, deîndată, solidari, o sumedenie de inși principiali, pentru care orice aglutinare veselă, orice înregimentare bățoasă, orice complicitate „cool” sînt însemne ale „spiritului civic”. Știu și eu care sînt părțile bune ale solidarității, atunci cînd e înțeleasă ca sentiment al aderenței la o idee benefică, sau ca reacție promptă la mari și primejdioase derapaje publice, sau ca îndemn la compasiune pentru cei nedreptățiți, persecutați, fără altă protecție decît conștiința vie a concetățenilor lor.

Dar, ca toate lucrurile omenești, și solidaritatea își are capcanele ei, latența ei de caricatură. Nu orice îngrămădeală pitorească, nu orice „angajare” retorică, nu orice chermeză de stradă, în care forma contează mai mult decît substanța „mișcării”, ilustrează corect și fac cinste unui concept, altfel, nobil. Am, de pildă, rezerve cînd văd manifestîndu-se, în diverse situații, o oarbă „solidaritate de generație”. Sigur că e normal, „fiziologic” normal, ca cei de-o vîrstă să se simtă mai apropiați între ei decît față de cei de vîrste diferite. Dar „diferența” nu poate fi, pentru omul rațional, un criteriu în sine. Nici adevărul, nici frumusețea interioară, nici cultura valorilor nu se distribuie după anul nașterii. Dacă singurul criteriu de a fi de acord cu semenul tău este concidența calendaristică a apariției pe lume, cedezi, inevitabil, unui stereotip cronologic, exterior, fără nici o legătură cu realitatea. Discriminarea vîrstelor, fie că îi avantajează pe bătrîni sau pe tineri, presupune o judecată superficială, „cantitativă”, asupra unor opțiuni și împrejurări infinit mai subtile.

Greu de acceptat, din punctul meu de vedere, este și solidaritatea „trendy”, dictată de (ultima) modă, în care decisivă nu e alegerea personalizată, ci aceea impusă din afară, de „spiritul (instantaneu) al vremii”. „Sîntem generația piercing-ului, a coafurii punk, a blugilor sfîșiați, a stilului hipster, a Facebook-ului și a nonconformismului” – sună definiția de sine a multora. („Sînt generația PRO, îmi place să mă distrez!” – auzeam, acum cîțiva ani, pe un post de televiziune.) N-am nimic împotrivă: nu exclud ca unii din cei vizați să fie autentici și amuzanți. Respectabili. Ce nu-mi place e „masificarea” survenită prin aderență de gașcă. Criteriile nu vin dinăuntru, nu sînt marca unei personalități articulate, ci un ambalaj de împrumut, o costumație importată, un duh impersonal, asumat, fără reflecție, de personaje necoapte, inapte să gîndească și să hotărască pe cont propriu. Cu alte cuvinte, în locul comportamentului autonom, se instalează fascinația mimetică pentru o opțiune gata făcută. „Nu  fac cum vreau eu, fac cum am văzut că «se face».” Adaug că, de regulă, acest fel de a fi e azvîrlit pe piață cu un aplomb, o suficiență, o agresivitate de natură să-i condamne pe opozanți la penumbra „conservatorilor reacționari”, a filistinilor ineducabili, a rebutului uman. „Libertatea” pe care o proclamă practicanții „non-convenționalului” e interzisă celor nealiniați, declasați prin însăși distanța critică pe care și-o iau față de amprenta momentului.

Un tip de solidaritate discutabil este acela care rezultă din religia angajării. Nu se cuvine să stai deoparte. Chiar dacă nu înțelegi întotdeauna despre ce e vorba, chiar dacă nu ești sută la sută convins că strigătul tău e legitim, că ai adoptat o „cauză” perfect acoperită rațional, important e să nu te lași. Să ieși la luptă! Să dai de pămînt cu establishment-ul! N-ai neapărat soluții. Ai nervi! Ai drepturi! Și, oricum, nu riști nimic. Din păcate. Uneori, e „cool” să ai de a face cu jandarmii. Capeți, astfel, un nimb haiducesc, „te dă la televizor”, devii „ideolog” și poate „lider”.

E de la sine înțeles că cea mai tristă (și pernicioasă) formă de solidaritate este solidaritea bazată strict pe interes: politicieni, oameni de afaceri, infractori, carieriști de duzină, colegi de breaslă „țin aproape” nu pentru a sluji o cauză bună, ci pentru a-și obloji intrigile, matrapazlîcurile, vanitățile, proiectele de parvenire proprii.

Alteori, solidaritatea „de grup” e un mod de a camufla lipsa identității individuale. Cînd nu ai un profil bine definit, te recomanzi prin apartenența la o categorie. Carența eului se compensează prin supralicitarea unui „noi” atotcuprinzător, în care te lași absorbit, pentru a te sustrage obligației de a avea un chip distinct.

Mai e și „solidaritatea” derivată dintr-o dorință multiplu împărtășită de a participa la o „paranghelie”. Viermuiala comunitară (de stradă, de club, de stadion) devine hobby. „Vrem fun!” „Te fac o Piața Universității?” „Vii diseară la un marș de protest?”

Reflecțiile de mai sus nu vor, cu nici un chip, să relativizeze în vreun fel virtutea solidarității. Nici dreptul fiecărei generații de a-și lua distanță față de predecesori, nici panașul excentricilor îndrăgostiți de ornamente „tari”, nici nevoia de manifestare publică pe teme de interes comun. Vrem doar să consolidăm hotarul esențial, riguros și igienic, dintre solidaritate și spirit gregar, dintre solidaritate și colectivism, dintre solidaritate și complicitate impură.

P.S. Ultimele evenimente îmi impun acest Post-scriptum: mesaj spectaculos din partea SUA. Dl Trump e gata să ajute, generos, Ucraina, cu condiția ca Ucraina să-i doneze 50% din mineralele prețioase ale subsolului ei. Va discuta stoparea războiului cu Putin, dar fără prezența unor „martori” ucraineni sau europeni. Iar europenii să-și vadă de securitatea proprie, fără contribuții americane. Cu alte cuvinte, Putin poate ataca țări europene, fără ca asta să implice amestecul solidar al SUA. Pe scurt: NATO nu mai rămîne o asociație globală, ci una provincială, fără ecouri sau efecte transoceanice... Izolaționismul tradițional al Statelor Unite renaște. Avem de a face cu o țară foarte originală: născută din migranți europeni, detestă migranții, ajutată de francezi contra englezilor în războiul pentru independență, nu mai vrea să ajute pe nimeni contra lui Putin... O anunțase deja președintele George Bush (fiul), cel care declarase public că privind în ochii președintelui rus a văzut „un suflet mare”. În timpul ăsta, România încalcă regulile democrației, iar Europa vrea protecție militară contînd abuziv pe portofelul american... S-ar zice că Statelor Unite le e puțin dor de Uniunea Sovietică și sînt gata să-i preia strategiile și retorica. Trump devine un pseudonim (în cheia dreptei conservatoare) pentru Donald Donaldinovici Trampov. Doamne-ajută!