Lee Hamilton, jurist american, membru al Congresului vreme de 34 de ani (din partea Partidului Democrat), a încercat să dea răspuns unei întrebări asupra căreia ar trebui să zăbovească, poate, şi politicienii noştri: „Care sînt atributele unui bun om politic?“. M-a amuzat să pun faţă-n faţă imaginea ideală, propusă ca soluţie la această întrebare, cu realitatea nemăsluită a scenei publice autohtone. Cum ar trebui să fie şi cum este politicianul român?
Este de la sine înţeles că un politician adevărat trebuie să fie un bun comunicator. Adică să fie accesibil, uşor de abordat cînd i se cere un comentariu, disponibil, fără discriminare, dinaintea oricărui interlocutor, capabil să asculte şi să dialogheze, înzestrat cu abilităţi retorice minimale: claritate, cordialitate, umor. La noi, lucrurile sînt mai simple. Politicianul obişnuit nu stăpîneşte decît stilistica discursului vid şi pe aceea a agresivităţii. Ori vorbeşte mult şi spune puţin (sau nimic), ori se răsteşte la preopinent, fie el gazetar sau adeversar politic. Cînd mai mulţi politicieni sînt adunaţi laolaltă, vorbesc tare, toţi odată, pe o claviatură restrînsă, de la băşcălie ieftină la injurie groasă. Să precizăm şi că buna cunoaştere a limbii materne nu face parte, pentru „ai noştri“, din calificările obligatorii ale unui bun comunicator.
O altă calitate socotită potrivită pentru rolul de parlamentar sau ministru este, după Lee Hamilton, conştiinţa că nu este instalat pe viaţă în postul cu pricina. Mai devreme sau mai tîrziu, va fi inevitabilă o retragere, o ieşire din peisaj. Or, la noi, fiecare demnitar se comportă, aproape candid, ca unul care ne va păstori veşnic. Nu-i dă prin cap că nici el, nici „reţeaua” loialităţilor din jur nu au stabilitatea eternităţii. Vremea contestaţiei, a bilanţului, a evacuării mai mult sau mai puţin blînde nu intră în calculele demnitarului român. Lui nu i se poate întîmpla să fie luat la întrebări. Nu lui! De unde aerul suficient, suveran, impenitent al comportamentului său. Cînd o păţeşte, are două soluţii: se declară ori victimă politică, ori cotropit de boli drastice, necesitînd tratament imediat şi prelung.
Politicianul inteligent – mai spune congresmanul american – trebuie să renunţe, măcar strategic, dar dacă se poate şi sincer, la ideea că are întotdeauna dreptate. Infailibilitatea afişată non-stop nu convinge. Ba dimpotrivă, te face antipatic. În patria noastră, dimpotrivă, treci de prost dacă „cedezi”, dacă asumi posibilitatea de a fi în eroare. E musai să fii clipă de clipă victorios, îndreptăţit, stăpîn pe situaţie. Incapacitatea de a admite că, uneori, poţi greşi şi că nu e nimic ruşinos în asta coincide şi cu o altă caracteristică a politicianului nostru, în contrast cu portretul ideal sugerat de Lee Hamilton: necunoaşterea limitelor proprii. A limitelor personale şi a limitelor tehnice impuse de funcţia deţinută. E nerealist să crezi că poţi face mai mult decît îţi îngăduie anvergura proprie şi pîrghiile puterii pe care o deţii temporar. Pentru a fi eficient este, de asemenea, important să ştii bine regulile şi modul de funcţionare a „sistemului” din care faci parte, astfel încît să-l poţi folosi adecvat pentru a-ţi realiza obiectivele. Pe scurt, e esenţial să ştii pe ce butoane ai de apăsat pentru a atinge rezultatul scontat. La noi, ştiinţa „butoanelor” e departe de a fi sofisticată. Tot ce trebuie să ştii se reduce la o scurtă listă de „relaţii” şi numere de telefon. Reguli? A se slăbi! Nu sîntem sclavii lor! Sînt şi ele făcute de oameni ca noi! Scopul scuză mijloacele! Cu asemenea „machiaverlîcuri” nimic nu e imposibil. Cine nu face uz de ele „nu ştie politică”.
Nu se prea vorbeşte despre faptul că omul politic trebuie să dispună şi de o bună condiţie fizică, de un rezervor energetic bine garnisit. Trebuie să reziste la stres, să aibă o putere de concentrare promptă şi intensă, să nu se irosească, în timpul mandatului său, în prea multe „angajamente” colaterale. Pe agenda unui om politic responsabil nu e prea mult loc pentru hobby-uri. În ce mă priveşte, nu-mi plac politicienii-colecţionari (ceasuri, bijuterii, terenuri, case, maşini, lucrări de artă) sau cei care, hodoronc-tronc, se reped să vadă un meci de fotbal prin străinătăţi, sau să joace handbal, sau să participe la curse de automobil. În asemenea cazuri, are loc, de fapt, o răsturnare culpabilă de priorităţi: munca politică e cea care devine un hobby, în vreme ce bunăstarea personală, capriciile private, „pasiunile” centrifugale, „loisir”-ul devin axa mobilizatoare a fiecărei zile.
Inutil să adăugăm că lista lui Hamilton şi a oricărui om de bun-simţ include, printre virtuţile obligatorii ale politicianului, onestitatea, credibilitatea, motivaţia profesională autentică. Cu onestitatea stăm… acomodant. (Vorba lui nenea Iancu: „Toţi sîntem români…”.) Credibilitatea are de a face, din punctul meu de vedere, cu o competenţă dovedită, într-un domeniu sau altul. Cu alte cuvinte, normal este ca, atunci cînd intri în politică, să ai deja în spate un inventar de isprăvi durabile. Trecerea din anonimat direct la instanţă decizională nu e sănătoasă… Cît despre motivaţie, ea trebuie să se susţină prin altruismul spontan al implicării tale publice. Şi pofta de onoruri sau obsesia carierei pot „motiva” aprig efortul de a da din coate, ambiţia de a parveni. Dar dacă vrei să faci politică bună trebuie să ai „strania“ înclinaţie de a face bine altora. Celorlalţi. Şi să porneşti la drum cu o viziune, adică orientat spre o ţintă utilă şi înarmat cu un instrumentar funcţional. Restul e „ambîţ” primitiv, mitocănie făloasă, impostură.
Dacă e să rezumăm în două cuvinte toate atributele de mai sus, am putea spune că un adevărat om politic nu trebuie să aibă decît două calităţi, necesare, de altfel, în orice meserie: bunătatea şi inteligenţa. Carevasăzică, ţi se cere să-ţi meargă mintea (ceea ce e altceva decît să fii „băiat dăştept”) şi să-ţi placă să ajuţi. Să-ţi ajuţi aproapele, departele, ţara. Să fii un om „ales”, nu doar prin rutina maşinăriei de vot, ci prin fire şi prin uitare de sine. E greu? E uşor? Nu ştiu. Din păcate, privind în jur, mi se pare cvasi-imposibil…
P.S. Textul de mai sus a fost scris (și a apărut) în 2015. Îl reiau, constrîns de actualitate... Și perplex să mă confrunt cu „noua” scenă politică. Nu am răbdare să fac analize de detaliu. Pot doar să exprim cîteva stupori, cu scuzele de rigoare pentru cei care se vor simți jigniți. Sînt sigur că vor ști să replice tăios (cu epitete curente de ceva vreme: sorosist, băsist, elitist etc.). Un portret care mă plictisește și mă irită prin atotprezență este cel al surîzătorului ambulant Grindeanu. Un om fericit! Îndrăgostit de sine și de priceperea lui universală. Inevitabil, am o reacție bîlbîită și cînd aflu că la Ministerul Culturii, după necunoscuta (mie) doamnă Intotero, urmează un domn pe nume George Gima. Mai am încă destulă memorie ca să-mi amintesc vîrfurile unui minister pe care, prin profesie, l-am putut cîntări rațional. Știu de Alexandru Odobescu, de Bolintineanu, de Titu Maiorescu, de Dimitrie Gusti, Octavian Goga, Spiru Haret, ca și de contemporani din același teritoriu: Ion Caramitru, Toader Paleologu, Marin Sorescu, Răzvan Theodorescu, Vlad Alexandrescu, Ludovic Spiess ș.a. Dar dna Intotero e, pentru mine, un mister. E drept că arată bine, e patrioată (a declarat că e născută la Hunedoara, „locul de naștere al poporului român”) și e mereu utilă, în diferite poziții. Dar despre posibilul ei urmaș nu știu nici atît. George Gima? Care George Gima? În fine, nu mai am „cultură” politică, m-am ramolit, am ochi rău. Dar abia aștept să recunosc că bombăneala mea e nedreaptă...
