Cum devii activist comunist

[…] Angajamentul comunist începe devreme, ține de generozitatea vîrstei tinere, care vrea să ajute, să se implice, să facă ceva. Dar, după părerea mea, ține și de o anumită structură interioară. La prima tinerețe, în mod normal, începi cu cîteva întrebări naive, dar foarte grave. Orice tînăr, după capul meu, în evoluția lui firească, începe prin a se întreba care e sensul vieții, ce e cu iubirea, de ce suferă oamenii, de ce murim, ce e moartea, ce e sufletul. Astea sînt întrebări care în general trec la rubrica întrebări prea mari, întrebări ,,rusești“.

Dar sînt întrebări normale la vîrsta asta și, dacă ești tenace și te confrunți cu ele toată viața, te confrunți cu marile probleme ale destinului omenesc. Ei bine, sînt oameni care nu încep cu aceste întrebări. Întrebările astea nu-i interesează, îi lasă reci. Sînt oameni care, înainte sau în loc să-și pună întrebările astea, au o tendință naturală să se întrebe ce e cu prizonierii malgași. Sau ce e cu salariile mici din Maroc. E și mai comod, într-un fel. Adevărul e că e mult mai simpatic să te ocupi de ecologie decît să înveți la latină sau să te chinui cu materiile curente ale liceului. De ce mă deranjează lucrurile astea? Nu pentru că ele n-au sens, nu pentru că nu e frumos să te interesezi de soarta lumii întregi. Numai că, dacă îți pui aceste întrebări într-un moment în care nici experiența ta de viață și nici mijloacele tale nu sînt adecvate ca să și rezolvi ceva, atunci e vorba de o coregrafie fără substanță. Generoasă, simpatică, juvenilă, pubertară, dar, pe undeva, vidă. Problemele astea trebuie să ți le pui cînd ești matur, cînd ai instrumentarul necesar să intervii.

Reiau mereu, în ultima vreme, o temă a Indiei tradiționale care spune că viața omului are patru etape: e o etapă a formării, una a întemeierii unei familii, după aceea o etapă a participării comunitare și, ultima etapă, cea a retragerii din lume. E bine să parcurgi etapele astea în această suită. Dacă vrei ca în perioada formării să te ocupi de etapa a treia, a participării comunitare, s-ar putea să fii încă nepregătit pentru asta.

Tinerețea are această calitate diafană de a fi ,,neisprăvită", e în evoluție, e pe drum, și nu poate să se ocupe de neisprăvirea lumii înainte de a avea reperul propriei rotunjimi. Cu alte cuvinte, normal este ca în prima tinerețe să ai ca tematică dominantă tematica formării proprii și a eului. Or, apare o tendință […] de a avea ca problemă dominantă pe ceilalți. Și atunci, problema celuilalt înlocuiește problema eului, iar problema injustiției abstracte înlocuiește problema sensului. Problema e că, atunci cînd reflectezi asupra sensului, ajungi la un moment dat și la problema justiției, dar, dacă te blochezi de la început în problema justiției, nu mai ai timp, nu mai ai cînd să ajungi la problema sensului. Așa ajunge cineva activist. Activistul e, prin definiție, cineva care n-are timp să gîndească, care e activ pînă la insomnie.

Acestea ar fi un fel de premise pentru receptivitatea la comunism. E vorba de o componentă prematură a angajării față de ceilalți înainte de a se forma definitiv pe ei înșiși. Dar survine și altceva. La unii e o modă, au observat că povestea asta cu stînga, cu marxismul, cu comunismul e cool, îți dă un aer ușor rebel, neconformist. Pe de altă parte, sîntem în etapa în care ne-am integrat în Europa, ne uităm spre Vest și, de multe ori cînd ne uităm spre Vest, găsim acolo o foarte vie gîndire de tip marxist. Marx s-a citit în Vest, nu în Est. […] La noi nu s-a citit Marx. Nici profesorii de marxism, mai ales profesorii de marxism, nu citeau Marx. […] E un fel de atracție aproape mistică existentă în nucleul filozofiei de tip marxist, care-l face pe Karl Popper, de pildă (și el fost comunist în tinerețe), să spună că problema cu comunismul și marxismul e că îi păcălesc pe foarte mulți intelectuali. Îl citez cu plăcere pe Popper pentru că el face parte dintr-o categorie mai rară de comuniști care au reușit să se rupă și chiar să devină critici cu comunismul.

[…] Există un pasaj din Evanghelie pe care l-am identificat ca fiind un fel de fenomen originar al gîndirii stîngiste. Se găsește în Evanghelia după loan, capitolul XII. E ajunul Paștelui, sîntem în casa lui Lazăr, pe care Iisus 1-a înviat din morți, ucenicii se adună în jurul lui și Maria Magdalena îl spală pe picioare și pune mir – ceva foarte scump pe vremea aia – în apă, îl unge cu mir și îi șterge picioarele cu părul ei. Ei bine, atunci vine un personaj și spune: păcat de banii dați pe mir. Mai bine îl vindeam și banii îi dădeam la săraci. Care va să zică ai în față pe cel care a venit să salveze lumea, pe Dumnezeu, cel puțin asta spune contextul Evangheliei, dar pe tine te preocupă să faci rost de bani pentru săraci. Acesta e fenomenul originar al ,,angajării“. Iar Iisus răspunde: eu n-o să stau mult cu voi, prilejul acesta e unic. Dar omul nostru zice: nu, trebuia să ne ocupăm de săraci, nu de noi, nu de mîntuirea noastră, ci de ceilalți. Personajul care are această intervenție și care, întîmplător, e cel mai mercantil personaj din Evanghelie e Iuda. […]

(fragment din conferința susținută pe 10.07.2007 la Școala de Vară de la Sighet, republicată în volumul O idee care ne sucește mințile, Editura Humanitas, 2014)