1. Colectivizarea lui Găleată. Aveam vreo opt ani și îmi petreceam vacanța de vară într-o comună de pe valea Buzăului. Comuna se numea Bozioru Rîu, nu era încă electrificată, n-avea încă școală și nu fusese colectivizată (încă). Tatăl meu, de profesie medic chirurg, fusese repartizat acolo, după un stagiu într-o comună din apropiere, Pîrscov, locul de naștere al lui Vasile Voiculescu. Dar măcar la Pîrscov exista spital, școală primară (unde absolvisem ultimul trimestru din clasa întîi și clasa a doua), magazin sătesc, pe scurt, o oarecare încropeală comunitară. Bozioru era, ca să zic așa, virgin. Împrejurimi frumoase, livezi de pruni (cu țuica aferentă) și cîteva sute de săteni. Exista și un dispensar, amenajat în casa (rechiziționată) a unui bogătaș local, mare producător de licori etilice. În penuria generală, casa se distingea printr-o pivniță perfect amenajată pentru depozitarea țuicii (cîteva uriașe butoaie de tip termos, încastrate în zid, o „instalație” ultimul răcnet pentru acea dată). Evident, tata nu avea cum să-și facă meseria de chirurg, iar pacienții îl tratau ca pe un soi de vraci bun la toate. Veneau la el cu dureri de dinți, pîntecăraie, răni provocate de conflicte curente sau de beția cîte unui soț nefericit, nașteri iminente etc. Nu o dată, îi erau aduse la dispensar și felurite vite bolnave sau betegite, că doar unde să fie duse, dacă nu la doctor? Singurul „intelectual” din sat era preotul, pe care îl vizitam adesea ca să jucăm „pietre” și să bem țuică fiartă, îndulcită cu miere.
Partidul începuse deja să facă unele tatonări în perspectiva colectivizării. La un moment dat, un activist cu improbabilul nume Găleată (ar trebui alcătuit, cîndva, un dicționar al nomenclaturii comuniste, adevărată magazie de acareturi, vietăți, promisiuni nefaste și brutalități plebee, de la Borilă, Preoteasa, Cioară, Pungan sau Pacoste pînă la Burtică, Găinușă, Gâdea etc.). Pe omul nostru îl chema, deci, Găleată. Problema era că, odată ajuns cu misiune în sat, trebuia găzduit într-o „casă de oameni”. Or, așa ceva nu avea decît un chiabur încă înstărit și, firește, cel dintîi vizat de elanul „unirii averilor”. Zis și făcut. Chiaburul, gazdă generoasă, a pregătit, pe lîngă un pat confortabil, o cină abundentă. Tovarășul Găleată a fost invitat, după obiceiul locului, să bea din picanta țuică locală: „Tovarășe Găleată, noroc și veselie!”, îndemna, cu un aer inocent, chiaburul „onorat” de un asemenea oaspete… A început masa, însoțită, alert, de libațiuni consistente. Tov. Găleată nu „obișnuia” însă, în „principialitatea” lui, să „consume” atîta alcool. De la o vreme a început să dea înapoi. „Tov. Găleată, vă rog frumos, încă una. Una mică, de dragul meu!”, insista gazda, perfid onctuoasă. Musafirul încerca să reziste, fără succes. De la o vreme, efectele ospitalității buzoiene au devenit alarmante. „Nu, vă rog, nu mai merge!”, încerca Găleată să scape. Aș! Ți-ai găsit! „Hai bre nea Găleată, ce, nu-ți place țuica mea?” Turnirul se întețea. Oaspetele avansa rapid spre o durabilă comă alcoolică. Știa că misiunea lui implică jertfă de sine, curaj, bărbăție, dar pur și simplu nu fusese antrenat suficient pentru o asemenea luptă. „Nu mai pot!”, gemea bietul om, cerînd milă. „Bă Găleată! Ia și bea, că nu-i de joacă!” Încet-încet, apelativul cu care era abordat activistul intrase în picaj. Într-un tîrziu, gazda a recurs la un argument forte, ultimul la îndemînă: a luat o custură de prin casă, a înfipt-o în grinda de deasupra mesei și i-a șoptit printre dinți împricinatului: „Găleată, neamul și grijania mă-tii, bea, că, dacă nu bei, dracul te-a luat! Bea! Să vezi și tu cum e pe la noi!” Propaganda ateistă nu i-a fost de mare folos bietului Găleată. Cu tăișul deasupra capului, dracul părea destul de plauzibil… Pe scurt, omul s-a prăbușit neputincios sub masă și a adormit cu ochii pe custură. În Bozioru, colectivizarea s-a amînat nițel… Găleată a fost trecut la munca de jos, iar chiaburul nărăvaș a sfîrșit în pușcărie. Presa de partid a înregistrat, pînă la urmă, încă o victorie în războiul vitejesc împotriva exploatatorilor.
2. Unde-i inundația? Eram student, la sfîrșitul anilor ’60, și locuiam într-un bloc de pe strada Pictor Mirea, nu departe de Arcul de Triumf. Blocul avea, la demisol, un șir de camere, gîndite ca anexe (pentru servitori) ale apartamentelor de deasupra. Toate camerele de pe coridorul demisolului erau ocupate de studenți, chiriași ai proprietarilor de la parter și etaj. Aveam acces, cu toții, la un singur closet, cu un duș alăturat. Viața era frumoasă, ne vedeam fiecare de treabă, ne împrieteniserăm și făceam toți curte singurei femei vecine cu noi, o secretară, încurcată, din păcate, cu un scandinav mai în vîrstă, care îi promitea, probabil, s-o scoată din țară.
Locuiam foarte modest, dar într-un cartier pretențios, aproape „rezidențial”. Vizavi de noi era casa generalului Ion Ioniță, pe atunci ministru al armatei. Într-o noapte, a plouat abundent și tot demisolul s-a umplut cu apa prost absorbită de canalizarea – etern deficitară – a Capitalei. Noroc că eram în sesiune, așadar treji, astfel încît ne-am mobilizat prompt și, înarmați cu lighene, oale și găleți, ne-am apucat să evacuăm potopul care ne ajunsese pînă spre genunchi. Spre stupoarea noastră, tocmai cînd eram în plină acțiune, a apărut, alături de noi, un grup de pompieri. Ne-am gîndit că vreunul dintre proprietari le-a cerut ajutorul (deși era greu de crezut că se executaseră atît de rapid, pentru un prăpădit de demisol). Fapt e că au pus în funcțiune o pompă eficientă, care, într-un timp record, a supt toată apa de pe coridor, umplînd cu ea cisterna mașinii cu care veniseră. Operațiunea era practic încheiată, cînd, dintr-odată, a apărut, pe scară, un soldat desfigurat de panică, strigînd în gura mare: „Stop! Nu aici e inundația! Inundația e în pivnița tovarășului general Ioniță, vizavi!”. După un scurt moment de derută, pompierii au realizat gafa, și-au strîns „sculele”, dar și-au dat seama, în ceasul al doisprezecelea, că nu mai au loc în cisternă pentru un supliment lichid. Ce era să facă? Ne-au turnat la loc apa proaspăt evacuată și s-au dus, pregătiți pentru un nou asalt, în pivnița demnitarului de vizavi. Lucrurile reintrau în ordine. Filmul se dăduse îndărăt: eram iarăși cu apa pînă la genunchi și ne străduiam, cu materialul din dotare (lighene, oale, găleți), să „lichidăm” lichidul rebel, care ne cotropise demisolul. După care am reluat studiul pentru examenul de a doua zi.
.jpg)
