Am dat peste o însemnare memorialistică potrivită contextului pe care tocmai l-am traversat: ce criterii sînt adoptabile pentru a alege cu folos un președinte. Nu e vorba de a avea o rețetă, dar cred că ar putea fi de oarecare ajutor o căutare de modele, o privire selectivă în istoria politică a ultimelor decenii. Reiau acest text, obosit de desfășurarea ultimei noastre campanii electorale, în care, din punctul meu de vedere, am asistat la o îngrămădeală de hărțuieli mărunte, într-o baie noroioasă de țîfnă periferică, de țopăială agresivă, fără stil, fără consistență de idei, fără responsabilitate reală. Evident, nu toți candidații au fost la fel. S-a baletat între plictiseală și scandal, între paradă patriotică, proastă creștere și admirație de sine. Pentru alegător, problema a fost, ca și în alte dăți, nu „cine e mai bun, cel mai potrivit funcției”, ci „cine e mai puțin rău decît ceilalți”. O opțiune pentru răul cel mai mic. Cu precizarea că alegătorii români au păreri confuze și contradictorii despre ce înseamă „rău” și „bun” din unghi omenesc și politic. N-avem ce face. Și alții, din țări mai pretențioase, au probleme asemănătoare... În ce mă privește, nu am la îndemînă decît șansa de a fi avut de a face, prin accident biografic, cu cîteva portrete de care amintesc cu respect. Articolul de mai jos amintește două dintre ele. Și le ofer cititorilor, cu melancolie.
S-a întîmplat să cunosc, de-a lungul ultimilor două decenii, cîţiva şefi de stat. Nu toţi au lăsat asupra mea o impresie puternică. Dar vreo trei sau patru mi-au impus prin calităţi care ilustrează şi azi, pentru mine, demnitatea prezidenţială. Nu semănau între ei, dar fiecare dispunea, într-un fel sau altul, de „reţeta” autorităţii. Pentru nici unul, însă, autoritatea nu era o formă de „şefie” vulgară, de ştaif ostăşesc. Ea îi învăluia, discret, dar convingător, ca o aromă a personalităţii, ca un efect subînţeles al calităţii lor omeneşti. Unul din ei a fost Oscar Luigi Scalfaro, preşedintele Italiei între 1992 şi 1999. L-am condus la aeroport, la sfîrşitul vizitei sale oficiale în România (februarie 1998), şi, nu mai ştiu din ce motiv, am avut, pînă la urcarea în avion, răgazul unei convorbiri neprogramate, ceva mai lungi decît de obicei. Luigi Scalfaro avea atunci optzeci de ani şi era activ în politică de peste o jumătate de secol. Or, ceea ce m-a surprins, de la bun început, era croiala luminoasă şi calmă a discursului şi a prezenţei sale. Nimic din reflexele totodată iuţi şi unsuroase ale politicianului de carieră. Necontaminat de frazeologie, suficienţă, aplomb carnavalesc, preşedintele italian era senin, înţelept şi simplu. N-am vorbit politică. Aveam dinainte un om politic care înţelesese statutul auxiliar al politicului, amplasamentul lui secund faţă de valori care îi sînt supraordonate. Făcuse, în mod evident, politică pentru a obţine altceva, pentru a sluji alte ţeluri decît cele ale unui program de putere. Mi se părea că stau de vorbă cu un înalt ierarh, dar aparţinînd unei ierarhii fără legătură cu oficiul său public. Cald, destins, umanizat de viaţa lui politică în loc să fie desfigurat de ea, Luigi Scalfaro era un om întreg. Un om reuşit. N-am întîlnit mulţi de acelaşi nivel în tribulaţiile mele guvernamentale.
Un alt personaj al cărui profil stăruie, spectaculos, în memoria mea este François Mitterrand. Politic vorbind, îmi fusese, ani de-a rîndul, antipatic. Mă formasem ca admirator al lui De Gaulle, drept care Mitterrand nu putea fi, pentru mine, decît un uzurpator de stînga. Dar cînd, în aprilie 1991, preşedintele francez a fost primul şef de stat occidental dispus să viziteze România (în ciuda proastei imagini pe care ţara o avea atunci, după mineriade), m-am văzut constrîns să iau notă de anvergura, de formatul, de prestigiul suveran al unui mare om de stat. Era deja marcat de boală şi, în jurul lui, se simţea boarea singurătăţii finale. Dar vorbea impecabil şi se comporta boiereşte. Nu era genul lui Scalfaro. Nu se putea spune că politica îi lăsase neatinsă virginitatea. Era abil, eficient, precaut. Dar prestanţa gestului său, conştiinţa de sine, forţa disciplinată a acţiunii sale şi, mai ales, expresivitatea clasică a oratoriei sale, făceau din el un seducător. Dacă Luigi Scalfaro impresiona prin umanitatea sa cordială, François Mitterrand impunea prin afabilitatea subtilă a unui om de cultură. Era un preşedinte cititor, un degustător al artelor, un rafinat, ceea ce se simţea în fiecare atitudine şi în fiecare replică a sa. Mă grăbesc să adaug că frecventarea culturii nu produsese, în cazul lui, nici inadecvare, nici moleşirea vigilenţei pragmatice. Concluzia, pentru combatanţii autohtoni, ar fi că, dacă te apuci de politică, niţică sau chiar mai multă cultură nu poate să strice...
