Sentimentele unui copil

Uçurtmayi vurmasinlar / Don’t Let Them Shoot the Kite (Turcia, 1989), de Tunç Bașaran.

Regimurile autoritare au forțat cineaștii să recurgă la alegorii mai mult sau mai puțin transparente pentru a spera să denunțe, pe ocolite, ceea ce nu merge bine în țara lor. La un moment dat, principiul chiar era la modă, reflectînd o stare mai generală a politicii mondiale (care nu e deloc exclus să revină): de la Castelul purității (Arturo Ripstein, 1973) la Hotel de lux (Dan Pița, 1992), alegoria a reprezentat un mijloc comod, în situația dată, pentru a face filmul să spună chiar și ceea ce, de facto, îi era interzis. Procedeul e simplu: se ia un spațiu în genere închis, care să poată simboliza, prin sinecdocă, o întreagă ordine socială, și se plasează în miezul său cîteva interacțiuni umane ca într-un laborator. O casă, un hotel sau, cum e cazul aici, o închisoare. Ce e interesant la Don’t Let Them Shoot the Kite, pentru a-i păstra titlul internațional, e că a fost realizat într-un moment de amorsare a revenirii complete către democrație în Turcia. Poate și de aceea filmul pendulează: nu e o alegorie perfectă, dar are suficiente elemente care să ne facă să vedem în povestea sa o glosă critică asupra întregii societăți.

Povestea în sine e organizată în jurul lui Bariș, un băiețel de cinci ani (Ozan Bilen), care trăiește alături de mama sa și de multe alte femei de toate vîrstele în închisoare. Mama nu prea are chef de el – de altfel, în prima parte a filmului, am avut reale dificultăți de a o distinge de celelalte deținute și tind să cred că dezorientarea e intenționată –, așa că se refugiază într-o prietenie cu Inci (Nur Sürer), o tînără încarcerată pentru activism politic. Regimul penitenciar devine pentru cineastul Tunç Bașaran o bună ocazie să afirme cîteva lucruri despre situația trecutului foarte recent al națiunii, filmul fiind plasat în imediatul loviturii de stat a lui Kenan Evren din 1980. Realizarea lui Bașaran nu e politică pe față, dar se vede punctată, la răstimpuri, de diverse știri care anunță posibilitatea amnistiei pentru deținutele politice, în timp ce însăși prezența lui Inci, înfățișată adesea în postúri melancolice și privind în zare către nu se știe ce, insuflă celor arătate un aer de tensiune mocnită.

Pe de altă parte, Bașaran realizează în mod conștient ceea ce în engleză se numește un crowdpleaser: adică un film suficient de consensual în tratarea temelor sale – aici, chestiuni de viață și de moarte – încît să nu supere pe nimeni. Copilul e parte din acest program „umanist”. Ca în filmele iraniene ale lui Kiarostami și Panahi, în care copilul căpăta rolul unei oglinzi în care venea să se reflecte lumea cu afectele sale primare, Don’t Let Them Shoot the Kite apelează constant la empatia spectatorului și la resursele sale de bunăvoință, obligat să primească înțelepciunea și bunătatea necontaminate ale sufletului inocent. Pe de altă parte, filmul de față e mai zaharisit decît abordările iraniene (poate doar cu basmele contemporane ale unui Majid Majidi să semene): visează la zmeie și la păsări, dar nu atît din dorința de a cultiva un raport orizontal cu băiețelul, ci ca încercare de a stîrni înduioșarea publicului. Scena climaxului, în acest sens, se dovedește un insuportabil forcing emoțional, cu Inci care, odată plecată înspre lumea liberă, „revine” sub forma unui zmeu, iar fostele sale colege dansează de bucurie, fac cu mîna, spre disperarea directorului închisorii și pe o muzică de jelanie.

Trebuie spus, cu alte cuvinte, că Bașaran nu e neapărat foarte inventiv pe parte dramaturgică. Filmul său curge monoton, prin secvențe al căror sens e perfect străveziu. Interesul generat de ineditul demografic – această sororitate stabilită între infractoare de drept comun și activiste politice, învestind astfel un format cinematografic dedicat mai cu seamă bromance-ului – se dezumflă repede în generice ritualuri prin care femeile se chinuie să „facă frumos” între pereții închisorii, care ajung astfel să evoce viața la internat. Filmul evoluează din celebrări în lupte cu paznicii clinici ca într-o parodie (singurele momente cu adevărat amuzante ale narațiunii) și apoi iar în celebrări, dar ratează obținerea unei emoții credibile, căreia îi preferă o formă de manipulare afectivă bazată pe schematism. Maturizarea copilului nu poate avea loc decît cu prețul unor situații dramaturgice generice și a opoziției previzibile dintre oamenii care ar trebui să asigure legea și deținute. Aici e de găsit o altă resursă uzuală a genului, care devine totuși o mostră de radicalism potențial în mâinile lui Bașaran, dat fiind contextul socio-politic încărcat al filmului său: mă refer la felul în care acesta ne atrage de partea așa-zisei criminalități, portretizînd organele aparatului represiv în cele mai sumbre culori.

Don’t Let Them Shoot the Kite este disponibil online, pe platforma MUBI, într-o nouă restaurare.

Victor Morozov este critic de film.