Minunatele oase

Dincolo de aerul său contestatar, în care umorul negru devine un alt nume pentru utopie, filmul e presărat de tot soiul de giumbușlucuri.

 

# El esqueleto de la Señora Morales (Mexic, 1960), de Rogelio A. González.

Restaurat în 2023, cu ocazia unei mari retrospective a filmului popular mexican organizate de Festivalul de la Locarno, El esqueleto de la Señora Morales e ca o străfulgerare ajunsă pînă la noi dintr-un timp mai nebun și mai voinic al cinema-ului. Cu întunecimea sa barocă și sublima nerușinare buñueliană, filmul e o veritabilă mostră de agit-prop anti-Biserică, anti-familie, pro-libertate și pro-plăcere camuflată în codurile pasabile ale unei comedii negre în cerul gurii. Dar ceea ce pornește aidoma unei cronici stereotipic-hazlii a vieții de cuplu cu toate micile ei necazuri – soția care bolește în pat, fără a fi vreodată clar dacă chiar suferă sau doar vrea atenție; soțul care umblă creanga prin sat, în căutarea unor „ieșiri în decor” mai mult sau mai puțin inofensive etc. – capătă dintr-odată lucirile saturniene ale unei urzeli venite direct din iad. Realizarea lui Rogelio A. González poate atunci să își dezvăluie întreaga putere de seducție, o seducție periculoasă și bîntuitoare, care ne apropie pe nepusă masă de ungherele întunecate ale umanității.

În buna tradiție a cinema-ului popular care și-a distilat influențele pînă la confuzia totală, El esqueleto de la Señora Morales tranzitează fără probleme între drama burgheză a familiei, comedia de moravuri a societății și destinul noir al unui erou damnat. Economic pînă la limită, filmul face din această unică locuință a familiei Morales deopotrivă castel gotic, sală a savantului nebun și odaie îmbîcsită cu aerul conservator al epocii, căruia González mai că îi dă foc. Sumbru și claustrofob în aparență, filmul e contemporanul perfect al filmului lui Georges Franju Les Yeux sans visage și, fără să atingă vreodată înălțimile negre ale acelei distopii științifice, reprezintă un fel de companion bulevardier, dedat celor mai josnice pasiuni. Marea calitate a filmului e felul în care, dintr-o satiră a blazării cuplului, se transformă printr-un capriciu scenaristic în demență totală, atingînd o culme paroxistică a cinismului și a ticăloșiei.

În cea mai frumoasă scenă a filmului, achitat sub ochii ieșiți din orbite ai preotului paroh de suspiciunile că și-ar fi ucis femeia, protagonistul (Arturo de Córdova) declară, groaznic de lucid, că mai are de făcut o oprire înainte să poată celebra verdictul cum se cuvine: așa că merge la preot în biserică și, sub pecetea spovedaniei, îi mărturisește întreaga crimă cu calmul clinic, suveran, voluptuos al omului care se știe nemuritor. E de găsit aici, în această tiflă aruncată în figura unui popă caricatural, care gesticulează mult și vorbește isteric, amenințînd să facă implozie, o anumită superbie, o lipsă grandioasă a bunei-cuviințe care aseamănă El esqueleto de la Señora Morales unui film precum Él, proiect genial al lui Buñuel și definitivă versiune a cinismului care calcă pe cadavre.

Însă toată această morală inversată – în care protagonistul, după ce a dat formă negînditului și a comis ireparabilul (nu încape dubiu), se folosește cu viclenie de interdicțiile habotnice pentru a atinge un fel de mîntuire ultimă – nu are nimic de a face cu un anumit cinism contemporan al cinematografului, oricît de insistent i-ar cere spectatorului să își uite pornirile legiuitoare. Și asta pentru că, aici, riposta vine de jos în sus, dinspre ce lipsiți de putere și de libertate către cei aflați la putere, dotați cu capital simbolic, apărători ai unei societăți puritane și încorsetate. Există un gest cu adevărat radical în a înfiera Biserica Catolică într-o epocă în care supremația sa culturală rămînea, în linii mari, neatinsă. E cu totul altceva să îi tratezi cu cinism, de pe poziții de superioritate, pe cei lipsiți de mijloace, pe idealiști, pe activiști etc. în ziua de azi: e semnul unei dezarmări generale, în care o revoltă nerușinată împotriva Puterii pare tot mai greu de conceput.

Dincolo de aerul său contestatar, în care umorul negru devine un alt nume pentru utopie, filmul e presărat de tot soiul de giumbușlucuri. Deraiat de pe șinele rațiunii, protagonistul compune un schelet din oasele soției, expunîndu-l în plină lumină în cabinetul său de taxidermist: a-l lăsa ascuns nici măcar nu-i trece prin cap, e în plin delir megaloman. Apoi urmează acele momente, sublime, în care regizorul González concepe cadrul din punctul de vedere al scheletului: craniului i se oferă același statut ca și capului acoperit de carne și încă viu – ocupă același spațiu trasat de obiectiv. E morala ultimă a acestui film doar aparent fără Dumnezeu, care plasează un semn de egalitate între cei în viață și cei „înălțați la cele sfinte”, care mai persistă printre noi cu amintirea sau – ca aici – cu forma lor prea-pămînteană, redusă la materialismul cel de pe urmă. Într-o lume (a cinematografului și nu numai) care amenință să devină tot mai safe și tot mai paranoic de pozitivă – baricadare disperată din fața realului –, acest film mic, care poartă toate însemnele unei arte non-nobile, evocă un moment cînd cinema-ul putea să cuprindă atît aspirațiile către un mai bine, cît și divertismentul fără consecințe – plus un refuz al moralismului cu adevărat emancipator.

 

El esqueleto de la Señora Morales este disponibil pe platforma MUBI.

 

Victor Morozov este critic de film.

Share


Fantezii

Fantezii