O zi ca oricare alta

● Working Girls (SUA, 1986), de Lizzie Borden.

Working Girls e filmat ca un documentar despre muncă și rostit ca un sitcom romantic. Doar că nu e nici una, nici alta. E un film în care forțele femeilor și ale bărbaților se ciocnesc: cei din urmă vor să facă legea, să dea un ban și să știe o treabă; cele dintîi vor să instaureze un raport corect, o normalitate etică la locul de muncă. Acest loc este apartamentul generic din orice serial newyorkez optzecist: pe o canapea ponosită, crăcită fără inhibiții, stă Dawn (Amanda Goodwin), studentă; Gina (Marusia Zach) doar ce a ieșit din duș, înfășurată într-un prosop; în fața blatului din bucătărie se află Molly (Louise Smith), fotografă și absolventă de Yale. E o imagine tipică, ruptă dintr-o viață trăită, a acestui film deloc senzaționalist despre lucrătoare sexuale, care o urmărește pe Molly de-a lungul unei zile, de cînd se trezește și apoi pedalează în zori spre apartament și pînă ce pleacă înapoi, în plină noapte. Filmul livrează această rutină care răsună foarte puternic: între partide de sex unde trebuie să mimeze satisfacția pentru niște bărbați orgolioși, fetele discută degajat, comandă de mîncare, o îndură pe insuportabila lor șefă (Ellen McElduff, sublimă), o doamnă de-a dreptul grosolană în zîmbetele ei ipocrite.

Filmul e remarcabil pentru că ne oferă ambele părți ale job-ului: și interacțiunea repetitivă cu diverse tipuri de bărbați – de la profesorul timid la cîntărețul cool-prădător sau bătrînul avocat dornic să fie dominat –, și prozaismul acestor momente goale in-between, care smulg orice aură (bună sau rea, nu contează). De fapt, ideea de a trata această acțiune ca pe oricare altă muncă de birou – ceea ce un Sean Baker va explora mai departe, cu un oarecare cinism, în Anora – se simte pe drept cuvînt eliberator, și chiar radical. Tocmai decalajul dintre acele camere ale fantasmelor mai mult sau mai puțin infantile de la etaj și viziunea down to earth asupra vieții din „camera de oaspeți” – o fată își face temele pentru facultate, alta merge la farmacie după prezervative – transformă gestul creator al lui Borden în materia pentru nenumărate disertații asupra condiției femeiii azi. Evident, filmînd într-un bordel, cineasta deschide un teritoriu bogat în reflecții care, chiar dacă azi au devenit monedă curentă în reflecția despre filme, ieri încă aparțineau unui teritoriu în plină formare. De la așa-numita male gaze care obiectifică corpul femeii la posibilitatea acestuia din urmă de a dejuca isteț dominarea masculină, Working Girls nu și-a pierdut din actualitate – dimpotrivă, într-o lume tot mai autoritară, care face pași în spate pe plan social, filmul se simte ca o adevărată revendicare.

Lucrătura lui Borden nu apare din neant. Chantal Akerman rămîne o cineastă pionieră pentru toate aceste topografii ale statutului de femei la granița dintre intim și public. Cu cîțiva ani înainte, Simone Barbès ou la vertu (Marie-Claude Treilhou, 1980) și Variety (Bette Gordon, 1983) au încetățenit posibilitatea de a reprezenta lucrătoarele sexuale în timpul programului. A reieșit de aici o imagine al cărei militantism nu se resorbea într-o privire schematică, lozincardă, ci, din contra, afunda spectatorul în absurdul blînd al celor care caută, sub o formă sau alta, să cumpere sexul, să cumpere trupul femeii de-a gata. Trebuie văzut cum Borden portretizează personajele masculine, acei clienți pasageri. Departe de imaginarul pornografic – dar, totuși, în plin dialog critic cu acesta –, filmul dă la iveală o panoplie comică de hachițe și plăceri perverse, pe care nu le privește nici cu îngăduință forțată, nici cu vria condamnării: de fapt, toate afectele puse în joc sînt implicite, topite într-o viziune care nu se grăbește, așa cum o face pornograficul. Ajunge să vedem cum, femeie vorbind despre femei într-un raport de solidaritate, Borden face din bărbat – subiectul majorității filmelor clasice – un celălalt; un celălalt comic, neghiob, abuzator sau chiar ridicol, după caz, dar un celălalt ținut la o distanță care nu implică răceală, ci simpla oportunitate a observării și a cunoașterii.

Raportul, așadar, se inversează. Spectatorului i se refuză însăși identificarea cu această dorință primară a clientului: aceea de a privi interzisul în totală libertate, de a fi voyeurist by default. Filmul se asigură că acea privire de sus nu rămîne niciodată fără răspuns. Și chiar dacă nimeni nu iese afară din cadrele verosimile ale ficțiunii – Borden știe meserie prea bine pentru a se deda unor scenarii contrafactuale simpliste –, victoria celui privit asupra privitorului e, totuși, incontestabilă. Munca aceasta nu e o celebrare. Principiul acestui „încă unul și-ncă unul”, cu corpul lui Molly tot mai îngreunat de interacțiunile care nu mai contenesc, servește pentru a nu edulcora premisa. Dar nici nu o transformă într-un drum al crucii, o penitență pentru o protagonistă altoită cu darul sfințeniei. Fidelă acestei plenitudini a societății, Borden realizează o ficțiune inteligentă, lipsită de scurtături, care știe exact unde să plaseze accentele politice (Molly, care e bisexuală, e așteptată acasă de partenera sa) fără a sărăci filmul sau personajele de dragul unor bife ideologice obligatorii. Working Girls e traversat de o reală voluptate – ceea ce face lucrurile cu atît mai tulburătoare.

Working Girls este disponibil online, pe platforma MUBI.

Victor Morozov este critic de film.