Fantezii

Titlul filmului regizat de Joanna Arnow e, desigur, o glumiță.

# The Feeling that the Time for Doing Something Has Passed (SUA, 2023), de Joanna Arnow.

Titlul filmului regizat de Joanna Arnow e, desigur, o glumiță. Căci, spre deosebire de el, realizarea în sine e de-a dreptul pătrățoasă, fragmentară, deloc predispusă la asemenea divagări dulci-amărui despre existență. Dacă The Feeling that the Time for Doing Something Has Passed comportă doza lui de melancolie, atunci e una care se pogoară asupra filmului insidios și neașteptat, născută din jocul blanc și aton al cineastei înseși. În interpretarea ei, sîntem chemați să urmărim un personaj flegmatic, aflat mereu pe buza apatiei, incarnare fără cusur a acelui „mi-e perfect egal” care ar trebui să devină motto generic pentru cinema-ul american newyorkez, cel realizat în independență și lipsă de resurse financiare. E drept că Joanna Arnow forțează limitele dictonului: ce altceva să întruchipeze această femeie dependentă de plăceri sado-maso, care adoră să se pună la cheremul bărbaților din jurul său, dacă nu chiar o formă radicală a negației de sine?

De fapt, The Feeling... e povestea unei treziri dificile la viață. Într-un fel, morala e aproape siropoasă, dat fiind scepticismul ambiental de pînă atunci. E vorba că filmul se construiește ca o cronică absurdă a vieții unei femei care circulă prin lume cu sentimentul – e unicul posibil într-un deșert al inimii – că totul i se petrece altcuiva. De unde și repetiția, redundanța, pasul bătut pe loc, nu atît o slăbiciune a unui montaj rigid, cît o transcriere în sintaxă cinematografică a unui plictis de millennial, a unui trai dus parcă pe modul de economisire a bateriei sufletești: bărbat după bărbat, job după job, totul e aproape interșanjabil. Abia cînd, după mai multe tentative, protagonista dă peste un tînăr mai acătării – un tip care nu e nici dubios, nici libidinos, nici altele –, lucrurile se schimbă: filmul prinde un fel de culoare, un ritm mai vivace, descoperind o nouă formă de sexualitate bazată pe un raport diferit de acela, dorit în trecut cu ardoare bolnăvicioasă, al supunerii absolute și al umilinței. Desigur că lucrurile stau mai complicat – dar e ușor să citim filmul în cheia ancestrală a căutării iubirii cu majusculă, care îl transformă într-un fel de fairytale dezabuzat și oarecum cinic.

În optica aceasta, cea mai emoționantă secvență survine atunci cînd eroina noastră se arată incapabilă de a resimți plăcere erotică – o plăcere aproape nevinovată în context – de pe urma mîngîierilor iubitului său, căruia îi mărturisește dezarmant că nu știe să se bucure de atingeri, nu le-a experimentat niciodată: pînă atunci i se dădeau ordine în timp ce purta un căluș la gură. În mijlocul acestui film static se iscă astfel un vîrtej, cînd realizăm vastitatea a tot ceea ce a fost reprimat. The Feeling... se dovedește just mai ales în aceste interacțiuni comic-stîngace pe marginea patului, cu Arnow care reușește să genereze o formă de burlesc stins, minimalist pînă și în reacțiile moi suscitate în partenerul de discuție. Cu alte cuvinte, filmul e mai degrabă caracterizat de tot ceea ce nu e, tot ceea ce retează sau omite, un fel de vervă existențială care a dispărut, lăsînd locul unor momente goale și awkward, ca acelea – savuroase – dintre protagonistă și familia sa, în care o banană de pus la pachet pentru drum devine sursa unui gag opintit.

The Feeling... nu e neapărat din cale-afară de original. El merge în siajul altor comedii evreiești desfășurate în Brooklyn, în care nevrozele de acasă și dezgustul de la lucru, cuplate cu insatisfacția amoroasă, alcătuiesc un cocktail greu de digerat. Pe de altă parte, există un aspect care face din filmul de față un fel de manifest în mic al unei generații întregi: mă refer la parti-pris-ul cineastei de a se expune printr-o voluptate rece, frigidă, lentilei obiectivului și privirilor spectatorilor. Primim astfel acces către un corp deloc sexualizat, un corp printre atîtea altele, care e – nu întîmplător – tocmai corpul regizoarei, scenaristei și montoarei filmului. Arnow duce astfel la bun sfîrșit acest proiect căpos ca un solilocviu egocentrist, suprapunînd fibra apăsat autoristă a filmului cu povestea acestei feminități supuse privirii bărbaților, dar răscumpărate in extremis de realizatoare, cea care deține ultimul cuvînt. Departe de revendicări feministe vînturate din zbor, filmul alege un drum mai deranjant și mai delicat, o explorare care amestecă învingătorii și învinșii, plasîndu-i pe toți pe harta confuză a societății contemporane. Cu cîteva mici excepții – vezi o scurtă discuție despre sionism –, The Feeling... rămîne o galerie de momente opace, aproape abstracte și deloc dispuse să lase „zeamă” în urma lor, al căror subiect definitiv și prea puțin motivațional e capacitatea noastră frustrată de a face pace cu cine sîntem.

The Feeling that the Time for Doing Something Has Passed a rulat în numeroase festivaluri de-a lungul ultimelor luni.

Share