Anii crepusculari

# Le procès Goldman (Franța, 2023), de Cédric Kahn.

Un om e acuzat de cîteva infracțiuni: pe trei dintre ele, jafuri armate, le recunoaște fără echivoc; pe al patrulea – un alt jaf armat, dar în care au fost ucise două persoane, iar alte două rănite – îl neagă vehement. L-a comis el, așa cum susține un alai de martori? Nu l-a comis, așa cum se înverșunează să pretindă acuzatul însuși, căci nu ar putea vreodată să tragă asupra unor femei neînarmate? Irelevant ca verdict, ne spune Cédric Kahn – dar esențial ca dezbatere. În fond, mizele filmului sînt altele: întîi, să ne pună în prezența unui om suficient de liber – sau de nebun, depinde de cine vorbește – încît să se considere ontologic nevinovat, independent de orice decizie prealumească a Justiției; apoi, să ne treacă prin mecanismul întortocheat al descuamării cazului – prin lungile biografii ale celor implicați, prin pledoariile pedante, prin audierea repetată a martorilor – pentru a ne arăta drumul istovitor al construirii unei sentințe de care nimeni nu e sigur; în fine – și asta e cel mai important –, pentru a face din acest om un fel de metonimie a Franței, mai mult, a societății occidentale politizate care, de-a lungul acestor ani ’70 cînd se petrece acțiunea, găsește din ce în ce mai dificil să se ridice la idealurile înaintașilor.

Pierre Goldman, născut dintr-o familie de evrei polonezi stabiliți în Franța, crește în imediatul Holocaustului, descoperă cauzele de eliberare tiermondiste, se angajează în facțiunile paramilitare din America Latină, apoi revine dezabuzat la Paris, post-Mai ’68, unde duce o viață de dezmăț și inacțiune, adică fix contrariul acelui trai angajat, dedat unei lupte mai mari decît tine, pe care i l-au transmis părinții săi, eroi ai Rezistenței. E greu. Într-o lectură cum nu se poate mai pedestră, Le procès Goldman e un film despre conflictul dintre generații – sau, mai bine zis, despre incapacitatea celor ce vin de a stabili o punte cu ce a fost, despre povara unei moșteniri traumatice care le parvine într-un moment de maximă dezumflare a lumii, de basculare într-o epocă a consumului. Kahn realizează aici un mare film al doliului, plasînd în centrul său un erou torturat și exemplar în zbaterea sa existențială, o ființă pe care pur și simplu nu ne-o putem imagina în aer liber: pare tot timpul încarcerată, prizonieră a unei tradiții inoperante, care îți cere să îți trăiești viața cu demnitate și reținere, iar chestia asta, în lumea „de azi”, e debilitantă.

Într-o secvență de-a dreptul remarcabilă, tatăl lui Goldman, Alter Moise (Jerzy Radziwilowicz), vine la bară și, de la înălțimea chipului său ușor scufundat în gușă, privește trist și sever la dezastrul vechilor speranțe. Chircit în boxa acuzaților, penetrat de o durere mare față de rușinea tatălui, Goldman (Arieh Worthalter) – un om altminteri dîrz și coleric – pare că nu poate susține această judecată care e mult mai adîncă decît o decizie formală a legii. E o pildă transistorică, o demisie. Kahn reușește să figureze acest mers pe muchie între schizofrenie și o formă de luciditate prea dură pentru societatea contemporană fără alegorie, fără metaforă și fără scurtături psihologizante, doar prin observație meticuloasă a unor durate reale. Le procès Goldman este un film absolut fără grăsime: de o sobrietate care îl întrece, parcă, și pe Saint Omer (2022) al lui Alice Diop, alt mare film recent despre sala de judecată, și îl plasează astfel la polul opus față de flamboaiantul Anatomie d’une chute (Justine Triet, 2023), care exploda tribunalul prin recursul la toate imaginile apte să îi sfideze ușile închise.

Pe de altă parte, există comunicare între aceste titluri. Nu doar pentru că, să zicem, Arthur Harari, co-scenaristul filmului din urmă, joacă aici un rol determinant, de tînăr avocat evreu al inculpatului, un fel de amestec – sau compromis? – între firea vulcanică a lui Goldman, care acuză în bloc corpul polițienesc de rasism, și ceva aspirații mai pragmatice de carieră. Dar apariția acestor trei filme e mai mult decît o coincidență: ea scoate la iveală cinefilul care zace în orice cineast francez conștient că locul procèsului e, simultan, un platou de actorie, o tribună a falsului, ca și un loc în care dreptatea se bazează pe un straniu balet între dovezi formale și mostre de bravură retorică. Și, ca atare, un fel de metaforă pentru cinema. Sub o discretă patină retro, Kahn filmează fiecare intervenție cu grația cinema-ului treizecist, care abia învățase să vorbească și se lăfăia sub lumini teatrale de studio, transformîndu-și actorii – majoritatea nu foarte cunoscuți – în centre deloc statice ale universului.

E o minimă morală care dă seama nu doar despre sobrietatea, ci și despre grija cu care Le procès Goldman pare să fi fost realizat, grijă care îl apropie de academism – totul e foarte corect –, dar și de o imagine complet non-vulgară a artei. Dincolo de documentul vieții acestui evreu care și-a dorit o solidaritate cu toți cei fără parte, dar s-ar rătăcit în neantul politic al timpului de după (după al Doilea Război Mondial, dar și după deceniul revoluționar), rămîne să dăinuie puterea vertiginoasă a ficțiunii, care umple golurile. Lucrînd cuvînt cu cuvînt și cadru după cadru la un deznodămînt aproape previzibil, filmul va fi depus în noi sîmburele unei emoții cerebrale, constituindu-se deopotrivă ca înfruntare între puncte de vedere (militantism vs. stîngism de fațadă vs. fascism etc.) și ca mărturie despre o lume mai bună, mai puțin rasistă, care s-ar putea înfăptui prin acțiune directă.

Le procès Goldman rulează la Festivalul CINEPOLITICA pe 18 mai.

Victor Morozov este critic de film.