Canini tociți

● Vampire humaniste cherche suicidaire consentant / Vampir umanist caută suicidar consensual (Canada-Franța, 2023), de Ariane Louis-Seize.

Comedia francofonă din Canada a luat iarăși avînt în ultimii ani, în special sub impulsul actriței și regizoarei Monia Chokri. Evocînd o rețetă similară – aceea de a masca un comentariu social sub o aparență de naivitate lejeră –, Vampire humaniste cherche suicidaire consentant deturnează cîteva gînduri adolescentine despre bullying și apartenență înspre schema cunoscută a filmului cu vampiri. Ideea e simplă: vampirul, se știe dinaintea lui Bram Stoker, e o figură-simbol eficace pentru a spune adevăruri urîte fără a le spune de fapt; inițial, ea era adesea folosită pentru a desemna marele capital care, hrăpăreț cum îl știm, „suge sîngele” claselor oprimate. Azi, lucrurile s-au mai schimbat puțin. Au apărut, întîi de toate, vampiri la feminin, gata să mai taie din masculinismul inerent al mitului original și să îl supună altor grile de lectură, mai „incluzive”, ba chiar feministe. În deja clasicul A Girl Walks Home Alone at Night (2014), Ana Lily Amirpour imagina o femeie vigilante care pune la punct bărbații prea grăbiți să sară calul. Filmat în Statele Unite, acest film cu vampiri permitea ocolirea mai multor interdicții: metafora era în primul rînd adresată unei societăți iraniene ferecate și patriarhale.

Cineasta Ariane Louis-Seize prelucrează materialul genului într-un mod similar – aceeași apetență pentru artificiu și universalizare, prin refuzul oricărei toponimii atestate –, doar că mai infantil. Povestea ei țintește asumat către un public în formare, care să nu fie deranjat de o morală apăsată, à l’eau de rose. Din păcate, oricîtă pricepere ar intra în film pînă la deznodămînt, Louis-Seize nu poate ascunde faptul că tot proiectul e o simplă ilustrare a unor învățăminte generice, în cheia deja cunoscută a acceptării de sine și a bunătății față de celălalt. Updatarea arhetipului de vampir e destul de grosolan-demitizantă și aduce a caricatură: într-o familie de asemenea personaje, Sasha (Sara Montpetit) se naște cu aversiune față de ideea că trebuie să omoare oameni pentru a supraviețui; nici caninii ascuțiți nu îi cresc. Părinții sînt mai moderați, în special tatăl (simpaticul Steve Laplante, deja văzut în Babysitter al Moniei Chokri), în schimb mătușa (Marie Brassard) și verișoara (Noémie O’Farrell) susțin fanatic un rit de inițiere, cea din urmă posedînd și o cameră de tranșare improvizată.

În aceste coordonate simple evoluează Vampire humaniste cherche suicidaire consentant. Deși antropomorfizarea acestor creaturi poate fi mereu prilej de suspans (în filmul horror) sau de gag (în comedia satirică), filmul nu merge prea departe în vreuna dintre direcții. Dimpotrivă, pare că umple niște căsuțe clare în schema ficțiunii, fapt cu adevărat strident în privința personajelor masculine (și umane) chemate să dea replica. Atunci cînd camera ajunge să insiste mai mult de o clipă pe figura timorată a lui Paul (Félix-Antoine Benard), putem fi siguri că el e alesul, acel băiat care „nu e ca toți ceilalți”, care înțelege secretul Sashei și „o acceptă așa cum e”, fiindcă el e la rîndul său un exclus. Antagonistul Henry (Anton Vachon), băiat popular și șmecher, are parte de un tratament analog: scenariul trebuie să ni-l facă suficient de antipatic – îl bruschează pe Paul, îl tachinează, e un bully ca la carte – tocmai pentru ca spectatorul să îi poată digera necesara moarte cît mai ușor.

Deși dă pe-afară de sîngerări, răni și flacoane cu lichid roșu, filmul lucrează cu afecte de catifea, întotdeauna grijuliu să rămînă în zone rezonabile. Criticul de film Jessica Kiang are dreptate să observe că, „în calitate de rom-com binevoitor și dark cu adolescenți [...], filmul e o veste bună pentru toți cei care vor ca Nosferatu să fie mai mult awww decît aaargh”. De fapt, filmul se înscrie într-o tendință mai largă a filmului de autor actual de a evita o confruntare frontală cu politicul, recurgînd la diverse tertipuri pentru a transforma un conținut abraziv într-o opțiune diluată. Nu e sigur că tranziția asta se realizează fără pierderi pe frontul maturității privirii. Vampire humaniste cherche suicidaire consentant e formatat de la un capăt la celălalt, de parcă ar fi fost filmat de o Inteligență Artificială. Un film făcut cu AI, astăzi, înseamnă nu atît un film ridicol, cît un film unde totul curge ca uns, într-o logică ce nu datorează nimic originalității sau măcar riscului. S-ar putea ca filmul de față să liniștească anumite anxietăți – dar o va face, obligatoriu, cu prețul unei decredibilizări a dispozitivului cinematografic, menit să ilustreze conformist o viziune stereotipică asupra experienței de a fi tînăr.

Vampire humaniste cherche suicidaire consentant este disponibil online, pe platforma MUBI.

Victor Morozov este critic de film.