Bucuriile Vietii

Eu am fost un embrion de cea mai slabă calitate, dar care s-a încăpățînat să se dividă. Să se prindă și să crească de la o zi la alta, cîștigînd cea mai importantă loterie.

Ce știu acum și adolescenta de atunci habar n-avea e că bucuriile vieții vin din lucrurile mici. Că, dacă ai așteptări mari, s-ar putea să le ratezi iremediabil pe cele care chiar contează.

Descoperim ȋnsă deopotrivă că bucuria e cealaltă faţă a durerii. Că ȋn spatele extazului şi acceptării stau ȋntotdeauna melancolia, ȋntristarea şi negarea, şi invers.

Poate nu întîmplător, prima carte de pe taraba lui este La joie de vivre (Bucuria de a trăi) a lui Zola.

Nu sînt dintre aceia care se bucură spontan de viaţă – însă am învăţat şi am antrenat acest lucru, zi de zi, odată ieşit din adolescenţă.

Istoria literaturii române arată că actul creației nu se desfășoară niciodată în afara vieții, ci fie în miezul ei, fie cu gîndul la ea.

Cînd o zi în plus petrecută cu capul negăurit e o realizare, perspectiva zilelor ce ni se aștern în față, înșiruite previzibil ca segmentele unui miriapod, devine brusc cum nu se poate mai dezirabilă.

E important dintru început să facem o distincție între „bucuria de a trăi” și „bucuria trăită”. Prima reprezintă o stare de fond, o lumină caldă. A doua este o licărire spontană care ne scoate din ritm.

Vindecarea nu trebuie să fie completă, perfectă. Fragilitatea noastră e parte din noi, un colț ciobit înseamnă, în fond, că am trăit, că trăim.

Mîncarea de comemorare a morților nu este, aparent, un subiect prea vesel, dar faptul că în Europa orientală ea a fost inventată de un sfînt pentru a fi consumată de cei vii reduce mult din tristețe și regret.

Mă tot gîndesc ce-aș face dacă aș mai avea de trăit cîteva luni, un an, doi... Nu vreau vacanțe exotice sau experiențe-limită. Vreau doar să fiu prezentă, să mă infuzez cu fiecare clipă.