A mulțumi. Mulțumire

Eu am fost un embrion de cea mai slabă calitate, dar care s-a încăpățînat să se dividă. Să se prindă și să crească de la o zi la alta, cîștigînd cea mai importantă loterie.

Medicilor mei – dr. Andrei Carantino, dr. Andreea Velișcu,

dr. Cătălin Coroleucă, dr. Dana Predescu

 

Pentru mine, bucuria vieții înseamnă „mulțumesc“ să am cui să-i spun mulțumesc și pe cine să-mi vină să strîng în brațe. Ai crede că manifestările astea nu sînt pentru cei născuți cu stea în frunte, ca mine. Ei sînt privilegiați. Mie îmi iese orice îmi pun în minte, se aranjează mereu planetele pentru mine și nu mă abat deloc de la drumul meu. Sînt norocoasă, dar nu sînt singură. În spatele fiecărei mișcări e un om care înțelege nevoia mea și găsește o soluție. Asta pentru că, pe lîngă steaua în frunte, m-am născut și cu sindactilie severă. Degete deformate, lipite, oase inexistente, falange lipsă, unghii necrescute. Așa e descrisă de cele mai multe ori. Zeci de drumuri, planuri de intervenție și de operații o copilărie petrecută prin spitale, în barbarii ani ’90 cu lipsuri și infecții nosocomiale nenumite, deci necunoscute. Cînd i-am dăruit Părinți chirurgului meu, rezumîndu-i subiectul, a părut puțin impresionat păi, și despre noi n-ai scris? Unde „noi“ înseamnă secția de chirurgie a Spitalului „Bagdasar Arseni“. Ah, nu, i-am spus, operațiile sînt vechi, parcă nici nu le-am trăit eu, e viața altcuiva. Nu m-a crezut, frunzărea cartea în continuare despre noi trebuie să scrii, asta e povestea ta. Mă aflam în ambulatoriu pentru altceva. Deseori, la o malformație congenitală, problema e dincolo de ce se vede. Problema e în ADN, într-o ruptură infimă a unui cromozom care nu știi niciodată pînă unde a stricat matricea. La fratele meu, de exemplu, a stricat-o iremediabil, n-ai cum să te bucuri de o viață cu hidrocefalie. Cît despre mine, eu am fost un embrion de cea mai slabă calitate, dar care s-a încăpățînat să se dividă. Să se prindă și să crească de la o zi la alta, cîștigînd cea mai importantă loterie. Pînă să vreau să fiu mamă, mă gîndeam la sănătatea mea doar cînd mai apărea cîte ceva. Odată la cîțiva ani, aflu lucruri noi despre corpul meu. Pe la 20 de ani, 30 și-un pic, înțelegeam altfel această metamorfoză, dar acum, la 40, îi mulțumesc deseori corpului meu îmi transmite semnale la timp, cît să fentez drumurile închise. Este imposibil să faci toate testele genetice disponibile, chiar inutil, iar eu, să nu uităm, m-am născut cu stea în frunte. Ce mi-au mai adus ultimii ani este o certitudine. Steaua mea norocoasă e relația cu medicii care m-au îngrijit. Bucuria vieții nu se învață din cărți, nici din conferințe, nici măcar din mărturisirile unora ca mine. Dar recunosc: știu cum e să fii aproape de moarte și să alegi să crezi mai mult în opusul ei. Să conștientizezi granița dintre a fi și a nu fi și să faci steaua din frunte să pîlpîie. Intensitatea luminii vine de la lumina celorlalți. Cînd mi-am anunțat ginecoloaga că am pierdut prima sarcină, mi-a spus: „Rezolvăm“. O să fiți bine! Și am fost. Nu aveam nevoie de nici un cuvînt în plus, de nici o explicație medicală. „Rezolvăm“ însemna, pentru mine: „Știu ce am de făcut“. Să fiu supărată pentru pierdere însemna să nu mă bucur de ce-mi putea aduce următoarea încercare. Nu sînt făcută să fiu tristă. În vara de la 13 sau 14 ani, cînd realizam bine ce presupun anestezia, pielea tăiată, cusută, lipită, oasele dislocate sau durerea, m-a apucat plînsul așteptînd să intru la operație. Mai trecusem prin așteptarea asta de atîtea ori, știam ce urma să mi se întîmple acul branulei ustura puțin, anestezicul cobora în perfuzie și gata, peste trei ore eram alta - bandajată, amorțită, cu perfuzii și dureri în gît, de cap, de mușchi, dar cu spațiul dintre degete mărit și cu grefă de piele. Am plîns cu sughițuri și muci una dintre cele mai puternice amintiri despre cum pun stăpînire pe tine emoțiile cînd crezi că le stăpînești. În fine, m-a văzut medicul. S-a așezat lîngă mine pe canapeaua verde din vinilin. Mi-a pus mîna pe umăr și am stat așa un timp. N-a scos un cuvînt și el știa prea bine cum să rezolve, ce să facă astfel încît să deschid ușa salonului fără dureri. Să tai o pîine, să devin independentă. N-a pomenit de zilele de după operație. Era inutil să-mi spună că durerea trece, asta știam, dar existența nu-i diminua forța. Prima operație am avut-o la 6 luni, chiar știu ce presupune chirurgie reparatorie. Doctorului Andrei Carantino nu i-am mulțumit niciodată pentru că a fost acolo. Nici pentru ce m-a făcut să înțeleg atunci, eram doar un copil, iar apoi un adult care aproape c-a uitat ce-a trăit. Dacă încrederea și reziliența sînt lucruri insuflate în familie, ele s-au sedimentat acolo, în corpul vechi al Spitalului „Bagdasar“, la etajul 9, și au devenit parte din personalitatea mea. Mă bucur că a existat ocazia să primesc aceste daruri, indiferent prin ce-am trecut. Anii în care am încercat să devin mamă i-am petrecut convinsă că ce e al meu e pus deoparte, indiferent pînă unde va fi nevoie să merg pentru asta. Am o stea în frunte care a luminat drumul și un băiețel căruia îi pot transmite bucuria vieții, în primul rînd pentru că noi doi existăm!

 

Diana Bădica este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Părinți, Editura Polirom, 2019.

 

Credit foto: Wikimedia Commons

Share