Disciplina scrisului, cu solitudinea pe care o revendică ea, și hedonismul vieții mondene par, cel puțin la prima vedere, două ipostaze ireconciliabile. Istoria literaturii române demonstrează însă că acestea pot nu numai să coexiste, dar să se și potențeze reciproc. Privind retrospectiv, balanța dintre scris și trăit, dintre memorie și imaginație, își reconfigurează constant proporțiile, în funcție de condițiile și de gusturile fiecărei epoci.
Pentru pașoptiști, fii de boieri, formați intelectual în Occident, convivialitatea saloanelor, a balurilor sau a dineurilor face parte din programul de punere în circulație a formelor de cultură și civilizație care dau contur modernității noastre. Mihail Kogălniceanu frecventează cafenelele europene, dar și adunările literare și saloanele, iar cofetăria lui Felix Barla, loc de întîlnire al elitei bonjuriste ieșene, amatoare de „confeturi” și de „mode”, devine simbol al anilor săi de formare. Că scrie Introducția la Dacia literară sau cartea cu „200 de rețete de feluri de bucate”, semnată împreună cu Costache Negruzzi, ideologul politic semnalează în egală măsură oportunitatea actului cultural. Alți pașoptiști, precum cei imediat menționați, contribuie și ei, fiecare în felul său, la dezvoltarea literaturii și nu numai. Eruditul și controversatul Bogdan Petriceicu Hasdeu traversează o tinerețe bogată în lecturi și proiecte de mitologie și folclor, dar și în trăiri intense demne de Duduca Mamuca, nuvelă pentru care i se intentează primul proces de „nemoralitate” de la noi. „Veșnic tînăr și ferice”, „veselul” Alecsandri conjugă sociabilitatea caldă cu reveria poetică și cu pasiunea pentru călătorii în spații europene, asiatice și africane. Într-un alt registru, aristocratul Alexandru Odobescu, colecționar „de obiecte de artă și de femei frumoase” (Nicolae Manolescu, Introducere în opera lui Alexandru Odobescu), trăiește între rafinament și declin. Sub povara datoriilor, doborît la bătrînețe de o pasiune nimicitoare și dependent de morfină, autorul Pseudo-cynegeticos-ului își pregătește cu minuțiozitate sfîrșitul: se sinucide.
Nici grupul junimist coagulat în jurul lui Titu Maiorescu nu rămîne străin de voluptățile vieții. Banchetele aniversare ale societății, animate de dedicații ironice și de mese abundente, constituie adevărate ritualuri de sociabilitate literară. Oscilînd între perioade de izolare creativă și de exuberanță a întîlnirilor prietenești, I.L. Caragiale ascultă Beethoven și se plimbă prin tîrguri, gurmand, se delectează cu „dulciuri literare” fine și cu bucate prima primissima, iubește confortul burghez și se mută în Berlin, una dintre cele mai curate și liniștite capitale europene.
Mult mai neliniștit, fie și dacă mă raportez doar la extravaganța ținutei, este Alexandru Macedonski. În cafenea, la cenaclu, în redacții ori saloane apare în „frac strîns en velour noir de soie, pantaloni gris perle, cu sous-pied-uri și «sans braguette», pourpoint violet cardinal, floare roșie enormă la butonieră, inele numeroase, masive” (Adrian Marino, Viața lui Macedonski). Părintele Literatorului și al simbolismului românesc, care își amenajează salon literar și se interesează de ezoterism și magie, este și cel dintîi scriitor român care a practicat ciclismul. Este un adevărat „personaj” pe care numai Mateiu Caragiale ar mai fi vrednic să-l concureze. Tînăr, aflat la studii în Berlin, Mateiu Caragiale cutreieră străzile în ținută îngrijită pînă la detaliu, admiră echipajele luxoase, magazinele pline de blazoane, își exersează aptitudinile de dandy seducător și aventurier cu înclinații spre arivism, pe care le aplică stăruitor la revenirea în țară. Risipitor și frustrat de avere de tatăl său, Mateiu izbutește totuși să rămînă toată viața un bon viveur. Căsătoria cu mult mai înstărita și mai vîrstnica Marica Sion (mai mare cu cinci ani decît mama lui) reușește să-i întrețină capriciile, să-i asigure condițiile necesare scrisului tihnit și un domeniu la al cărui conac să arboreze un stindard demn de rîvnita-i ascendență nobiliară.
Dacă autorul Crailor de Curtea-Veche este mai degrabă actor al propriei reprezentații interioare, Ion Minulescu cultivă o teatralitate exuberantă. Figură centrală a boemei autohtone, boemă născută la noi odată cu simbolismul, el e recunoscut pentru stăruitoarele preocupări culturale, dar și pentru frivolitățile sale – se spune că ar fi avut un mare succes la femei. Mirosind a parfumuri fine, nedespărțit de lavalieră, mănuși de piele și de baston, emfatic și gălăgios, Minulescu este un om al spectacolului. Aparițiile sale la cafeneaua Capșa stîrnesc o așa uimire, că studenții stau să-l urmărească siderați, cu nasurile lipite de vitrine.
Dacă interbelicii s-au putut bucura de bunăstare, în perioada comunistă hedonismul intră în tensiune cu austeritatea impusă de ideologia politică. Cu toate acestea, merită pomenit grupul de scriitori care, între 1950 și 1960, se adună în jurul cîrciumii Singapore din Piața Rosetti. George Astaloș, Teodor Pîcă sau Tudor George, ca să dau cîteva nume, transformă boema într-o formă subtilă de rezistență și evadare din constrîngerile regimului.
Dintre contemporani, Mircea Dinescu reînvie, într-o formulă personală, figura bon viveur-ului literar. În spațiul de la Cetate, el orchestrează un spectacol al poeziei, al gastronomiei și al dialogului jovial.
Istoria literaturii române arată că actul creației nu se desfășoară niciodată în afara vieții, ci fie în miezul ei, fie cu gîndul la ea, și că, nu de puține ori, știința de a scrie bine e dublată de arta de a trăi bine.
Iuliana Miu este doctor în Filologie. Cea mai recentă carte publicată este Mircea Nedelciu. Un personaj principal (Editura Muzeul Literaturii Române, 2025).
Credit foto: Wikimedia Commons
