E important dintru început să facem o distincție între „bucuria de a trăi” și „bucuria trăită”. Prima reprezintă o stare de fond, o lumină caldă. A doua este o licărire spontană care ne scoate din ritm, trezește o reacție. Bucuria de a trăi e tonus, e ritm, e climat. E dispoziția de a locui lumea fără defensivă, de a spune da vieții și a urma, cu încredere, chemarea existenței. Bucuria trăită e gestul, e surpriza plăcută sau momentul așteptat. Evident că se amestecă și se influenţează în viața noastră. În lumina bucuriei de a trăi, bucuria trăită devine hrană; fără climatul ei, se transformă în drog, o căutăm compulsiv și, oricît am consuma-o, ne simțim flămînzi.
Fiind asemenea climei, bucuria de a trăi e influențată de mulți factori care țin în măsuri diferite de cultura locului în care am fost aruncați în lume, de timpul istoriei în care am căzut și de aluatul din care sîntem făcuți. Fiind aici, parcă, dintotdeauna, în jurul nostru și-n noi, e dificil să le putem analiza critic fără a lua o oarecare distanță față de ele, ori fără a le înlocui cu o altă locuire. Ca să înțeleg mai bine lumea noastră și în principal relația cu Natura, de trei ani merg în două comunități tribale din Brazilia, Umutina – din bazinul Paraguayului și Kalapalo – din bazinul Amazonului. Aplicînd metoda observației participative, a experienței imersive, locuiesc o vreme acolo, merg la pescuit, mănînc, mă scald și particip la ritualurile comunității.
În viața pe care o trăiesc, în jurul meu, recunosc datele Organizației Mondiale a Sănătății, care spun că unul din patru europeni raportează un nivel de stres ridicat și una din șase persoane trăiește cu o condiție de sănătate mintală. Majoritatea sînt asociate cu anxietatea și depresia. În tot acest context, bucuria de a trăi pare să fie o problemă, bîntuită de anxietatea care aduce după sine depresia. Despre bucuria de a trăi din viața comunităților pe care le studiez ar fi multe de spus și mult mai multe de descoperit. Înainte să scrutăm cele două peisaje existențiale, din triburile mai mici ale Americii de Sud și cele mai mari ale Europei, mai este importantă o distincție între anxietate și frică.
Frica este o reacție aproape biologică, acută, la un stimul care ne pune în pericol supraviețuirea. Este un instinct de conservare fundamental. Ancorat de realitatea imediată, frica apare atunci cînd conștientizăm prezența unui pericol. Se manifestă printr-o atenție ațintită asupra pericolului, bătăi de inimă puternice, respirație accelerată și tensiune musculară accentuată. În general, după dispariția pericolului, frica se scurge încet prin straturile noastre psihologice și biologice.
Anxietatea, în schimb, este generată de un pericol imaginat, proiectat în viitorul incert. Este o neliniște generală legată uneori nu neapărat de posibilitatea unui pericol real, ci, mai cu seamă, de anticiparea lui. Dacă nu o să mă pot descurca în cazul în care se va întîmpla ceva, orice, neprevăzut? O resimțim prin agitație continuă, ce poate duce la o epuizare cronică, gînduri repetitive și dificultăți de concentrare. Fiind difuză și fără obiect precis, erupe din capacitatea noastră de a proiecta scenarii imaginate în viitor. Chiar dacă uneori își găsește proiecție pe un eveniment care în final nu se dovedește catastrofal, ea nu dispare odată cu factorul stresant, ci, sedimentată în structurile ființei noastre, persistă schimbîndu-i obiectul și continuînd să emane miasma nesiguranței. Dacă frica are rolul de a ne salva viața, anxietatea ne consumă energia de teama unui probabil viitor. Dintre cele două, anxietatea este cea care otrăvește în noi bucuria de a trăi.
Dintr-o perspectivă filozofică, anxietatea este, dincolo de prețul pe care-l plătim în confruntarea cu libertatea și finitudinea, un efect al formei în care conștientizăm timpul. Pornind de aici, de la percepția timpului, lumea noastră occidentală se deosebește fundamental de comunitățile tribale pe care le studiez. În cheia aceasta a realității timpului stă, într-o măsură, diferența dintre bucuria de a trăi aici ori acolo.
Pe filon iudeo-creștin, noi percepem timpul liniar, creația are un început și va avea un sfîrșit. Secularizat, timpul liniar merge spre progresul tehnologic, dezvoltarea științei și evoluția rațiunii. Cum am spune, merge înainte și, pe baza accelerării lui, lumea se schimbă și, în virtutea acestei viziuni, și noi ne schimbăm. Devenim, în funcție de alegerile pe care le facem și investițiile pe care le implică. Astfel, în timpul nostru liniar, viitorul e mereu în schimbare, adică incert. În fața acestui viitor incert, prima reacție a minții noastre este de stres. De multe ori, chiar dacă știm că urmează o surpriză plăcută, o călătorie spre un loc preferat ori o întîlnire cu oameni cunoscuți într-un mediu sigur, într-un fel sau altul ne simțim neliniștiți, ca să nu mai vorbim de stresul pe care-l simțim cînd nu știm ce ne așteaptă ori cînd ne gîndim că ce se va întîmpla va fi rău. Mintea noastră are, deci, această reacție de stres la tot ce este nesigur, se stresează în fața viitorului incert, cum este, de fapt, viitorul timpului nostru liniar.
În comunitățile indigene din Brazilia, timpul este ciclic. Adică mereu predictibil și repetitiv. Sînt în principal două sezoane, ploios și secetos, care se succed continuu. Dacă întrebi un indigen cum se vede peste cinci ani, pe vremea asta, o să se mire de întrebare și o să spună: Tot așa, ca acum. Nouă, în schimb, întrebarea asta ne dă de furcă și deschide în mintea noastră un orizont de posibilități. În timpul ciclic, anxietatea nu își găsește teren fertil, dar nici nevoia de schimbare, inovație și avans tehnologic.
Acestea sînt diferențele în ceea ce privește, să-i spunem așa timpul mare, liniar sau ciclic. Există însă diferențe în ceea ce ar putea fi numit și timpul restrîns, cel de zi cu zi. Noi trăim într-un timp orar. Îmi deschid agenda și văd programul zilei. Asta mă liniștește, aparent. Știu ce am de făcut azi. Dacă de la 9 la 10 am o ședință online și nu am încheiat discuțiile, de cele mai multe ori le las pentru şedinţa următoare căci de la 10 fix am altceva programat. Încerc să mă țin de cadrul timpului orar, ca să nu-mi dau toată ziua peste cap. În felul acesta, evenimentele prinse în agendă nu curg natural, în ritmul nostru, ci sînt mereu determinate de timpul ceasului. Asta implică o oarecare atenție din partea mea și, de cele mai multe ori, un stres în plus. Stres pentru menţinerea programului și un stres și mai mare în reorganizarea lui, în cazul că s-a dat peste cap, desincronizîndu-se de timpul celorlalți, cu care am stabilite întîlniri, pe această hartă imaginată.
În comunitățile indigene, timpul nu se împarte cu ora, ci îi dau măsura seara, pe baza evenimentelor în care sînt implicați. Trăiesc un timp evenimențial. Aste înseamnă că, dacă mergem la pescuit, terminăm cînd considerăm că am prins destul pește. Venim spre casă și, dacă nu s-a înserat, mergem să aducem frunze ca să le înlocuim pe cele căzute de pe acoperişul colibelor. Seara, în jurul focului, deducem timpul zilei pe baza evenimentelor. Am simțit, aproape organic, această măsură a timpului de fiecare dată cînd seara scriam în jurnal. Cum încheiam povestea zilei, mă uitam la paginile goale care urmau și pe care eram conștient că le voi umple a doua zi în funcție de ce se va întîmpla. Jurnalul meu era o anti-agendă. Acasă, dacă seara mă uitam în agendă peste pagina zilei ce vine, știam deja ce am de făcut și mă gîndeam, în timp ce încercam să dorm, la cum o să mă organizez ca să le pot face pe toate. Un proverb african spune, cu referire la oamenii albi: Voi aveți ceasul, noi avem timpul.
Bucuria de a trăi e legată, într-o oarecare măsură, de relația noastră cu anxietatea, care, după cum am văzut, ține de relația noastră cu timpul. Timpul nostru liniar ne dă perspectiva unui viitor incert care ne nelinişteşte; din dorința de a menține controlul asupra viitorului, am inventat ceasul pe baza căruia împărțim timpul și-l umplem cu evenimente. Apoi ne stresăm încercînd să păstrăm cadrul și să le ducem pe toate la bun sfîrşit. În toată povestea asta, bucuria de a trăi nu își mai găsește locul în agenda existenței noastre, sau poate, în week-end, la petreceri, pe canapea în fața televizorului, ori plecați prin lume, încercăm să o recuperăm. Însă, după cum am spus la început, asta nu-i bucuria de a trăi, e bucuria trăită, care în lipsa fondului dat de prima devine compulsie și drog. Poate că, din motivul lipsei acestei bucurii de fond, lumea din jur e suprasaturată de oferta diferitelor forme de bucurii pe care am putea să le trăim, promiţîndu-ne că în urma consumului lor vom cunoaște bucuria de a trăi.
În timpul ciclic și evenimențial, toate par să curgă natural, iar bucuria de a trăi își găsește loc în realitatea aceasta mitică. Aici bucuriile trăite sînt simple: dragoste, pește, fructe, joc și ritual. Tot aici, pe de altă parte, viața e scurtă. Vîrsta medie, în multe comunități, e de 60 de ani, atîta vreme cît, în lipsa unui timp liniar, nu avem dezvoltare tehnologică, inovație și credință într-un viitor mai bun atît de puternice ca să genereze în lumea lor știința și tehnologia.
Dacă percepția timpului ne-a rupt fundamental unii de alții și a dus cele două tipuri de comunități în direcții îndepărtate fundamental, ceva însă ne aseamănă. Și ei, și noi trăim împreună, în triburi mai mici sau mai mari. În acest împreună, bucuria de a trăi trece dincolo de forma în care metabolizăm timpul, ea poate să vină din faptul că cineva stă lîngă noi, în timp ce ne provoacă anxietate viitorul incert sau ne sperie jaguarul care dă tîrcoale tribului. În faptul că așteptăm pe cineva, cu masa pusă, sau ne întoarcem spre ai noștri cu pește proaspăt pescuit. În acest împreună nu există timp, e doar un „aici și acum”, e Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte.
Indiferent în ce lume trăim, dacă avem exercițiul discernămîntului legat de nevoile și trăirile noastre, ca să nu confundăm lucrurile, într-un fel sau altul vom avea acces la un orizont din care vom putea auzi chemarea existenței pe care o vom urma cu încredere și curiozitate.
Alexandru N. Stermin este biolog și explorator, predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității „Babeș‑Bolyai”, a participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Ultima carte publicată: Privirea urangutanului sau despre animalul din noi, Editura Humanitas, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
