Coliva lui Qu Yuan

Bucuria de azi a celor vii a fost odată și a celor dispăruți. Oricît de sigilată ar fi lumea asta, o adiere de nostalgie devine un uragan de emoții cînd ostropelul se apropie de ce ne era odată pus în caserola bunicii. Sau solnița care ningea pe orice fel de mîncare în condițiile în care majoritatea celor ce luau masa erau cardiaci. Din lumea de dincolo, dacă ne privesc, morții se distrează amarnic. Nici o șansă să mai poată fi reproduse preparatele lor favorite cît timp moartea a devenit o afacere și nici o pomană nu mai e acceptată în afara restaurantului sau a pachetului luxos și atent împachetat, cu farfurii translucide, tacîmuri care se îndoaie la prima folosire și produse veritabile de supermarket. Ce bucurie mai mare decît să iei pachet? Ei bine, ar fi, dacă gustul colivei s-ar apropia cît de puțin de colivele de altădată. Paradoxal, cu cît distanța față de țară e mai mare, cu atît mai ușor se poate reconstitui mîncarea celor de și mai departe, adică de dincolo. Poate pentru că pe-acolo, pe aproape, e capătul lumii.  

În timpul unui sejur asiatic ce a durat aproape două decenii, un colivar adevărat știe că nici orezul cu mango și lapte de cocos sau pudding-ul din perle de tapioca și sirop de palmier nu se apropie prea mult de felul de mîncare favorit. Poate doar pachețelele de orez cu orez dulce și banane, în caz de urgență. În Asia există, însă, destule feluri de mîncare cu trimiteri melancolice, nocturne sau de-a dreptul lugubre, asta în afară de mîncarea ritualică taoistă, vizibilă în orice templu sau altar, lăsată în speranța că spiritele vor fi îmbunate și soarta celor vii va fi mai puțin amară. La japonezi, tsukimi sau, în traducere, „privitul lunii“, este un fel de mîncare ce reproduce luna între nori. Prozaicii occidentali au găsit că ouăle ochiuri, asociate și de noi privirii, sînt sunny-side-up, ca și cum ochii văd doar ziua. Sau doar în lumea asta. În timpul Festivalului Toamnei, la chinezi, „prăjitura lunii“ sau yuebing trimite tot la spațiul nocturn, mai ales pentru că pasta din interior, de culoare închisă, căci este făcută din fasole neagră și pastă din muguri de lotus, contrastează cu gălbenușul ascuns în centru. Povestea lui Chang’e, cea de care aduce aminte acest desert, este izbitor de asemănătoare Julietei shakespeariene, o sinucidere din dragoste și din cauza unor circumstanțe vitrege, urmată de sinuciderea iubitului. O colivă a dragostei, cum ar veni.

Din seria asta, însă, cea mai spectaculoasă poveste este legată de un scriitor-antropolog avant la lettre. O mîncare poate fi un poem în laudele către gospodină sau șef, însă un pachețel de orez și umplutură de carne de porc îndulcită cu ce altceva decît miere, apoi înfășurat cu grijă în frunze de bambus în formă triunghilară, este un construct prea elaborat pentru a fi doar gustarea de prînz a zilierilor prost plătiți din orașele asiatice, ceea ce a rămas în zilele noastre. Asta în afara cazului în care apare în meniurile haute cuisine, evident. Una dintre variantele martiriului prin sinucidere al poetului Qu Yuan este disperarea în urma incapacității politicienilor de a conduce țara. S-ar fi înecat încercînd să ajungă la luna reflectată în oglinda apei. Poate părea ciudat că, într-o țară asociată mai degrabă conformismului politic, una din cele mai importante sărbători, Festivalul Bărcilor-Dragon, să fie ținută în amintirea unui alt rebel romantic ce a ales să protesteze, prin moarte, față de corupția din vremea lui și din cea care avea să urmeze pînă în zilele noastre. Cititorii lui l-au iubit atît de mult încît au bătut toate tobele pentru a alunga peștii care l-ar fi devorat și, cu același scop, au aruncat în lac pachețele zongzi pentru ca peștii, sătui, să nu se atingă de trupul sfînt al celui care le culesese legendele și cîntecele, al unui patriot veritabil.

Mîncarea de comemorare a morților nu este, aparent, un subiect prea vesel, dar faptul că în Europa orientală ea a fost inventată de un sfînt pentru a fi consumată de cei vii reduce mult din tristețe și regret după persoana care a pierdut cîndva o bătălie finală de pe urma căreia, iată, cei vii cîștigă ceva. Pe locul doi după euharistie ca mîncare ritualică, coliva a fost preparată pentru prima oară de singurul sfînt bucătar, Sf. Teodor Tiron, un cavaler la fel de romantic și rebel ca și Qu Yuan și, în mod straniu, legat și el de dragoni, căci el este, alături de Sf. Gheorghe, un omorîtor de balauri. Toate lucrurile se leagă, căci același sfînt avea să fie martirizat într-un cuptor și să primească numele de Pîinea lui Dumnezeu, după ce a avut inspirația de a fierbe grîu și de a adăuga miere, se știe, doar după ce amestecul s-a răcit. Cerealelor, deja ingrediente ale mîncării sfinte, li s-a adăugat hrana produsă de cele mai folositoare insecte, asociată ulterior Sf. Ambrosie din Milan. Cum mierea nu se degradează, a rămas un simbol al vieții veșnice. Cine a avut preoți prin familie știe cît de variate pot fi colivele ca gust și mai ales cît de citric-acide atunci cînd au stat prea mult în coș pe vreme de zăpușeală. Din respect pentru cei de dincolo, colivele stricate erau automat retrase din circuit, nu înainte ca eventualele bomboane să fie recuperate pe furiș. Nepoții de preoți aflați la vîrsta preșcolară sau chiar spre facultate, moment în care statutul de copil de altar devine un pic penibil, erau primii degustători, cei ce hotărau care colivă va fi păstrată și care va tranziționa spre lumea de dincolo prin delicatul tub digestiv al furnicilor. Orice colivar veritabil știe că, miraculos, o lingură de colivă stricată se drege cu altă lingură de colivă proaspătă. Ceea ce, garantat, nu se întîmplă și cu zongzi, deși parcă ar merita încercat.

Tudor Vlădescu este filolog. A locuit în Asia și a predat la Culinary Institute of America din Singapore.

Credit foto: Wikimedia Commons