Las Luvrul în urmă, traversez Pont des Arts și fac stînga pe cheiul Conti, spre Cartierul Latin. La picioarele podului, un buchinist tînăr, cu părul roșu, cîntă cu voce tare, cît timp mută niște cărți dintr-o cutie în alta. Are glas frumos, baritonal, față pistruiată, o țigară proptită în colțul gurii, cîntecul e în engleză, iar pe el îl cheamă Alan și a venit din Irlanda, să se facă anticar la Paris.
– Și, ești fericit? îl întreb.
– Cel mai! Am frumusețe, îmi zice și arată cu mîna de jur împrejur, cărți să citesc și libertatea să-mi aranjez viața după bunul plac.
Poate nu întîmplător, prima carte de pe taraba lui este La joie de vivre (Bucuria de a trăi) a lui Zola. Mă apropii de parapetul de piatră, mă sprijin de el și, cu ochii la Sena, mă întreb: oare chiar știu francezii să fie mai fericiți decît noi, ceilalți europeni, și dacă da, de unde li se trage această fericire? Conform unui sondaj Ipsos din 2025 realizat cu ocazia Zilei Mondiale a Fericirii, 73% din francezi se declară fericiți. Printre ei, cei mai optimiști sînt cei din generația baby boomers, a celor născuți după cel de-al Doilea Război Mondial, în timp ce la polul opus stă generația X, a celor ca mine, născuți între 1965-1979. Și totuși, pentru aceia care mă cunosc, eu sînt întruchiparea acestei joie de vivre franțuzești care, de fapt, este bucuria de a profita, pur și simplu, de viață. O bucurie care, cred eu, se poate învăța.
Cînd am ajuns prima dată la Paris, prin 1995, nu mai fusesem plecată nicăieri de una singură. Aveam douăzeci de ani și eram plină de spaime și de complexe. Într-o zi, mă plimbam prin Saint-Germain des Près și, la una din măsuțele ca niște buline, înghesuite pe o latură a trotuarului, am văzut-o. Avea vreo șaptezeci de ani, părul alb, strîns în coc, și un ruj roșu aprins, în ton cu lacul de pe unghii și cu șiragul de mărgele din coral, petrecut de două ori în jurul gîtului. Stătea singură la masă, cu ochii la lume, comandase un pahar de vin și o farfurie cu bucățele de brînză, eșarfa mov aruncată dezinvolt pe un umăr împrăștia în jur efluvii de Guerlain. La un moment dat s-a lipit cu spatele de spătarul scaunului, a închis ochii, a ridicat bărbia și s-a lăsat în voia soarelui. Zîmbea. Cu fața spre ea, am prins curaj și pentru prima dată în viață m-am așezat de una singură la o masă de restaurant. Am comandat o bere. Doamna a deschis ochii. Privirile ni s-au întîlnit. A ridicat paharul și s-a aplecat în direcția mea:
– Așa, fetițo, cînd vrei ceva nu aștepta să se întîmple, fă tu să ți se întîmple!
Poate că, de fapt, despre asta este această joie de vivre. Despre toate momentele mărunte pe care alegi să le trăiești conștient și să te bucuri de ele. Citisem undeva că, în Franța, bucuria de a trăi începe de la primele ore ale dimineții, odată cu mirosul de pîine și de cornuri calde care se revarsă pe străzi din cuptoarele brutarilor. O bucurie mică, e drept, dar tot o bucurie.
Anul ăsta am dat o fugă la Paris. De vineri pînă luni. Nu era în plan, dar mi-am dorit. La telefon, un prieten mi-a zis că i se pare o prostie ce urmează să fac. Poate că asta și este, i-am zis. Doar că astfel de capricii nasc cele mai frumoase amintiri. Trei zile am bătut orașul cu ochii la oameni și am încercat să aflu ce-i face să zîmbească. De cele mai multe ori, lucruri mici.
De pildă, în curte la Muzeul Jacquemart-André, intrarea este liberă. Nu trebuie să comanzi nimic de la Salonul de ceai Le Nélie, nici să vizitezi colecțiile. Poți doar să vii, să te așezi pe o bancă la soare și să te bucuri de frumusețea din jur. Se spune că, pentru a reuși să o vezi, e nevoie să știi să încetinești. „Prends ton temps”, zic francezii, adică „ia-ți timpul tău”, așa s-ar traduce cuvînt cu cuvînt. Undeva crește un timp ca un fruct care ți se cuvine și pe care trebuie să-l culegi. Noi, în română, spunem „dă-ți timp”. Poate că aici se pierde ceva din bucuria de a trăi, între „a lua” și „a da”. Francezii nu-și dau timpul, e prea prețios și prea puțin. Cum scria cineva pe Facebook, „avem, în medie, doar vreo optzeci de veri de trăit, ar fi păcat să le pierdem”.
Un domn cu pălărie, trecut bine de primele două tinereți, zdrăngăne la ghitară, acompaniat din voce și bătăi din palme de un amic cu beretă, la fel de în vîrstă ca și el. Sînt în Montmartre și străduța care urcă pieptiș către Place du Tertre răsună de refrenul din „La Bohème”. În jur, toată lumea cîntă, muzicanții au în fața lor o carafă de vin și ochii umezi. Nu sînt doi bătrîni, ci doi prieteni în luptă cu timpul. Și, cîtă vreme se aude muzica, victoria e a lor. Cum zicea Baudelaire, „Pentru a nu simţi oribila povară a Timpului, care vă strivește umerii şi vă țintuiește cu fața la pămînt, trebuie să vă îmbătaţi fără încetare. Cu ce? Cu vin, cu poezie sau cu virtute, după cum vă e placul. Dar îmbătaţi-vă” (Charles Baudelaire, Mici poeme în proză, traducere de Octavian Soviany, Casa de editură Max Blecher, 2015).
Îl ascult pe poet și mă văd cu prietena mea româncă. Mergem pe Rue Soufflot, să bem un vin. Alegem un Chablis și ciocnim pentru tații noștri, plecați din lumea asta și care, înainte să ne iubească pe noi și pe mamele noastre, au iubit Parisul. De jur împrejur e frumusețe, lumina se scurge prin frunzișul platanilor, e a cincizecea mea vară, sînt în viață și fericită. Mă gîndesc că despre asta e bucuria de a trăi: să alegi un moment, să decizi că e important pentru tine și să ți-l faci memorabil. La sfîrșitul zilei, în drum spre hotel, intru într-o librărie. Și găsesc o carte poștală, cu această frază din Colette: „Faceți prostii, dar faceți-le cu entuziasm”. Merg pe stradă zîmbind.
Ioana Maria Stăncescu este scriitoare și jurnalistă. Cea mai recentă carte a sa este Tăcerea vine prima (Editura Trei, 2024).
Credit foto: Wikimedia Commons
