Dosarul de acum a pornit de la niște întrebări simple, dar profunde: Ce ne mai bucură? Cum ne găsim motivațiile să mergem mai departe? Cînd eram adolescentă și experimentam prima frică de moarte, am citit Muntele vrăjit. Îmi amintesc uimirea cu care am intrat în povestea lui Thomas Mann și cît de mult m-a ajutat atunci să îi cunosc îndeaproape personajele, cu fragilitatea lor infinită legată nu doar de boală, dar și de pulsiunile vieții.
Ce știu acum și adolescenta de atunci habar n-avea e că bucuriile vieții vin din lucrurile mici. Că, dacă ai așteptări mari, s-ar putea să le ratezi iremediabil pe cele care chiar contează. O bună bucată de timp am fost nemulțumită de mine și de cei din jur. În felul acesta au trecut pe lîngă mine niște momente importante. Acum sînt mai atentă la lentila prin care privesc: cerul, pămîntul, oamenii. Am descoperit că imperfecțiunile înseamnă libertate, schimbările de plan – aventură, și răbdarea – cunoaștere.
Cînd îmi imaginez cîte un Dosar, la început ordonez nume și idei. Doar după ce primesc toate textele și le citesc ca pe niște capitole dintr-o poveste, îmi dau seama cu adevărat ce a ieșit. Ce fel de construcție, de joc de oglinzi creează împreună. Articolele de acum au o viață proprie și mi-au vorbit, la maturitate, pe tonul cel mai potrivit, așa cum a făcut-o, la tinerețe, Muntele vrăjit. Fiecare etapă din viață vine cu alte frici, alte fragilități.
Le mulțumesc tuturor invitaților mei pentru aceste bucurii ale vieții – livrești, cinefile, filozofice, de călătorie sau pe cele trăite după primirea unor diagnostice grele – despre care au ales să povestească. Dosarul de acum este, implicit, și o pledoarie pentru speranță. La un atelier recent de la Cîmpulung Muscel, o fetiță a scris un text, care se termina așa: „Mă pot agăța și de o luminiță cît un purice”. Mi s-a părut că ni se potrivește și nouă, și planurilor noastre, în general. La orice vîrstă.
