De cînd medicul a rostit „tumoare”, lumea mea s-a împărțit în „înainte și după”. Numai cine a trecut prin așa ceva înțelege șocul și stupoarea momentului, felul în care realitatea se destramă la margini în timp ce încerci să rămîi lucid ca să pricepi cît mai mult din ce ți se spune. Urmează diminețile în care, după ce-ai făcut ochi, ți se pare că ai nimerit în coșmarul altcuiva, ca apoi să-ți dai seama că, totuși, e viața ta, noul tău stadiu: avansat, agresiv. N-am avut norocul să am unul banal, trebuia să fie special și rar. Am intrat totuși rapid în dispoziția de luptă. Ba chiar am căpătat și o poftă insațiabilă de viață, chiar și de cele mai banale episoade ale sale. Trăiesc un soi de realitate augmentată – de pildă, mă năpădesc tot felul de aminitiri ultrasenzoriale care nu înseamnă mai mult decît o clipă exaltată în timp. Iată-mă noaptea, la mare, la marginea unei stînci, cu stelele stridente pe creștet și nisipul rece sub tălpi, în timp ce „Never Let Me Down“ de Depeche Mode se revarsă din boxele mașinii peste zgomotul de valuri furioase. Sînt alături de prieteni buni, de atunci uitați, care mi-au dat să fumez primul meu joint.
Mă tot gîndesc ce-aș face dacă aș mai avea de trăit cîteva luni, un an, doi... Nu vreau vacanțe exotice sau experiențe-limită. Vreau doar să fiu prezentă, să mă infuzez cu fiecare clipă, să redescopăr proverbialul curcubeu dintr-o baltă de ulei. Rîvnesc după simplitate, naivitate, dulcegării, după limonada făcută din lămîile pe care ți le dă viața sau după orice care seamănă a citatul zilei. În lipsa unei revelații originale, sentimentele mele copleșitoare nu sînt cele de disperare, deși nici astea nu lipsesc, ci cele de recunoștință și de curiozitate. Pe noptieră am un jurnal de gratitudine (serios!) nefolosit, pentru că gratitudinea încape mai bine în rugăciuni decît în carnete cu rubricuțe. Cancerul mi-a topit cinismul, așa că trăiesc intens niște adevăruri pe care le-am uitat prea des. În This is Water, faimosul său discurs, scriitorul american David Foster Wallace povestește o fabulă despre peștii tineri care descoperă că înoată în apă. Morala, spune autorul, „este pur și simplu că realitățile cele mai evidente și importante sînt adesea cele mai greu de conștientizat și de discutat. O fi doar o banalitate, dar adevărul este că, în viața de zi cu zi a adulților, acestea pot avea o importanță vitală”. De pildă, splendoarea unui cappuccino pe o terasă însorită. În spital, conectată la tot felul de aparate, cu automatismele fiziologice anulate, cu substanțe și tuburi care-mi intrau și ieșeau din corp, cu un dren și o sondă pe care le trăgeam după mine pe holuri atunci cînd am putut sta în picioare, după o operație mutilantă și doze de morfină, această imagine mi se părea paradisul. Așa că primul lucru pe care l-am făcut odată externată a fost să traversez și să beau un espresso tare pe terasa unui fast-food. Era soare și o sîmbătă somnoroasă printre case vechi. Am simțit cum e să fii om din nou.
Dar revin la momentul de față. Sînt într-o piațetă animată dintr-un cartier comunist. Plutesc, pentru că beau un ceai rece și aromat și ascult o muzică languroasă ce-mi stîrnește alte flashback-uri vibrante. E cald, dar nu toropeală. Florile din spațiile verzi au culori foviste. O bătrînică vinde lavandă, o fetiță cîntă cu o voce de soprană pentru bani, o hipsteriță pe patine se ferește de umbrela de soare colorată a unei femei elegante. Pensionarii joacă table și șah cu berea adusă de acasă, nevestele lor bîrfesc politică pe bancă, un cuplu drăgăstos de ucraineni nu-și poate ține mîinile acasă, un domn cu baston și pălărie savurează un trabuc, copiii se joacă exact ca pe vremuri, nestingheriți. Sînt singurii care fac hărmălaie, dar e o gălăgie veselă, energizantă, încît dacă i-ai putea conecta la rețea ar alimenta tot cartierul. Miroase a șaorma și pizza, dar dacă vrei poți avea și sushi sau cafea de origine. Trăiesc o emoție greu de descris: sînt fericită să văd oameni care poate nu-și dau seama că sînt fericiți. Mă bucur că încă nu mă doare nimic și că sînt departe de realitatea medicamentoasă administrată printr-o branulă în gît. Sigur, lipsesc importante bucăți din mine, dar, ca o compensație, nuanțele din jur sînt mai pregnante, simțurile exacerbate și sentimentele amplificate. Un prieten mi-a trimis niște cărți de colorat pentru adulți și mi-am dat seama cît de relaxant e să adaugi culoare. Cum de ratam zilnic așa o frumusețe? De ce mă zbuciumam așa de mult? Am parte de atîta compasiune și de ajutor, de la prieteni, rude sau asistente, doctori și infirmiere, și de atîtea povești inspiraționale de la alți bolnavi ca mine, încît mă simt smerită. Primesc cadouri aiurite, vorbe bune, invitații la picnicuri și la petreceri. Am dansat pe o terasă plină de oameni ca mine, trecuți de prima tinerețe, pînă dimineață. Cred, mai mult ca niciodată, în semne. Mi-am uitat dosarul medical pe tejgheaua unei măcelării, chiar înainte de emoțiile primei chimioterapii. M-am întors după cîteva zile, iar vînzătoarea s-a bucurat să mă vadă pentru că voia să-mi spună c-a avut același cancer acum douăzeci de ani și l-a depășit fără probleme. „O să fie bine, o să vedeți!“ „O să întîlnești oameni care o să te ajute, o să înceapă să se lege lucrurile. Să știi că nu-s coincidențe”, mi-a spus criptic o cunoștință care a trecut și ea printr-un cancer. La prima ședință de chimio, am stat în rezervă cu cea mai tonică și mai expansivă persoană pe care am cunoscut-o recent. Avea metastaze la plămîni, dar fiecare moment cu ea a fost un party. „Fă ce-ți face plăcere!”, m-a îndemnat. Plăcere îmi fac lucrurile mici: să gătesc pentru tatăl meu, să-mi alint pisica, să văd un film bun, dar nu prea deprimant, să simt soarele pe piele, să mă plimb după ploaie, să mă alint cu prosecco și ciocolată neagră. Să trăiesc cu cancerul, nu să mor cu el. Și să culeg citate motivaționale din media socială. Acum, rezonez cu ce spunea teologul Howard Thurman: „Nu te gîndi la lucrurile de care ceilalți au nevoie. Întreabă-te ce te face să te însuflețești și fă acel lucru. Pentru că lumea are nevoie de oameni vii”. În felul ăsta, cred eu, cele mai mici plăceri sînt potențate și ipocrizia e eliminată. După ce amărăciunea și furia se risipesc, încă există capacitate pentru bucurie.
Acum, finalul nu e doar teoretic. Am o schemă de tratament. În rest, nu am nici un plan, ci doar să iau fiecare zi așa cum vine. Atîta timp cît voi putea controla frica, suferința și durerea, cred că viața poate fi simțită pînă la ultima suflare.
Ilinca Parascan este asistent stomatolog.
Credit foto: Wikimedia Commons
