Iuliana Miu

Fiecărei experiențe a plecării îi corespunde un anumit tip de bagaj, iar obiectele, proviziile, nevoile, temerile și aspirațiile celor care pornesc la drum depun mărturie despre personalitatea lor și despre epoca în care trăiesc.

O scurtă incursiune în literatura română arată că maternitatea nu s-a numărat printre temele predilecte ale scriitorilor români și că tîrziu a devenit un subiect susceptibil de sondări psihologice.

Volumul adună formulări memorabile despre opera și personalitatea lui Mircea Cărtărescu și creionează un portret viu.

Nu-mi amintesc să fi citit, în ultimii ani, o carte de istorie pe care să nu-mi vină s-o las din mînă, așa cum mi s-a întîmplat cu Istoria orbilor. România în război, 1940-1945.

Cartea este o declarație de dragoste înaintată profesiunii de jurnalist și un tribut adus lui Radu Cosașu.

Exemplul este o dovadă că, atunci cînd umanitatea este subminată în chiar formația sa interioară, oamenii găsesc în poezie o salvare spirituală.

Antamat de portretul interior al bărbatului compus din reflexia femeii în privirea lui și invers, „romanul” Ioanei Pârvulescu nu ocultează perechea feminină, ci, ca să-și facă „eroul” funcțional, se raportează constant la ea.

Cine-și mai închipuie azi că un romancier este „un mesianic lovit de inspirație”? Acesta este doar un PR romantic, chiar desuet, îndrăznesc să zic.

Colegele de suferință sînt mame rămase fără copii și fără soți, cu care plînge ori cu care face haz de necaz, femei dure, duplicitare sau protective, intelectuale sau rafinate.

Nu știu cum să trăiesc fără să scriu. Viața mea a fost scrisul, iar acum m-am oprit și nu știu cum să trăiesc.

Istoria literaturii române arată că actul creației nu se desfășoară niciodată în afara vieții, ci fie în miezul ei, fie cu gîndul la ea.