Bucuria se caută, se învață. E un exercițiu greoi să deprinzi să o recuperezi și, mai ales, să o recunoști, să știi că se află în tine, în clipe fugare, în momente sau în gesturi ale altora și, mai ales, în cuvinte. Se află, fără îndoială, și în imaginație și literatură. Nenumărate cărți mi-au oferit, de-a lungul timpului, sentimentul de recunoștință în fața unor întîlniri esențiale. Pe cele mai multe le port cu mine fără să le mai pot descrie în detaliu. Am păstrat doar fraze, momente, emoții. Și-am încercat, de data aceasta, să recuperez exact acea bucurie pe care am simțit-o citind, fără să fie vorba despre lecții sau predici, ci despre fragmentele de fericire pură care cresc chiar și după ce am închis o carte. Se recompune din întîlniri precum cea cu Valeria Cosatti, protagonista din Caietul interzis de Alba de Céspedes. Îi trăiesc dilemele, frămîntările, bucuriile și, mai ales, fricile. Iar dimineața vine să-mi aducă aminte că la unele dintre aceste dileme am găsit deja răspuns. Și-atunci zîmbesc mulțumită. E doar un moment, e o sclipire fugară a ceea ce poate fi, uneori, bucuria. Nu notez într-un „jurnal interzis“ din lipsă de timp, dar scriu, în gînd, ceea ce pune uneori sub lupă exact secretul fericirii.
Singurătatea nu trebuie să echivaleze cu nefericirea
Mai apoi, cînd nu am vreme să caut în jur, răsfoiesc pagini din Familia mea și alte animale de Gerald Durrell, o splendidă bijuterie a copilăriei trăite pe mirifica și însorita insulă Corfu. Mă transpun ușor, sînt iarăși în sînul unei familii zbuciumate, ca un stol de rîndunele, sub soarele care a văzut cîndva cum se nășteau legendele despre zei. Cartea care a avut parte și de o miniserie televizată e un prilej constant care-mi amintește că avem motive nenumărate și la îndemînă pentru a trăi din plin fiecare clipă, indiferent de anotimp. Și, în aceeași notă, mă gîndesc mereu la Pip din Marile speranțe de Charles Dickens, la nețărmurita aventură care e întreaga carte, la Miss Havisham pe care încă o văd aievea, de parcă ne-am fi întîlnit cu adevărat. Pentru ca literatura să te ajute să simți cum pulsează viața în venele tale trebuie, mai presus de orice, să-ți dai întîlnire cu literatura de calitate.
Mă îndepărtez de copilăria idilică pentru a coborî cu picioarele pe pămînt. Pe mine, debutul lui Saou Ichikawa, Cocoșata, m-a răscolit și încîntat în egală măsură. Cu o voce plină de curaj, protagonista, inspirată de viața autoarei, o persoană cu dizabilități, fărîmițează tabuuri și prejudecăți. Ce motiv să mai am să nu mă bucur de viață cînd un astfel de roman ne scutură micile mofturi de care ne plîngem uneori, uitînd să mai fim recunoscători pentru atît de multe aspecte ale vieții pe care le luăm ca un dat, începînd cu sănătatea? Și sînt sigură că voi purta alături de mine o asemenea carte, așa cum încă mă tulbură Zilele regăsirii mele de Elena Ferrante. Recunosc că a doua ediție, cu titlul schimbat – Zilele abandonului –, nu-mi mai inspiră forța celuilalt titlu. Micul roman rămîne, în continuare, cartea care o definește cel mai bine pe această scriitoare pe care am citit-o integral. Să te pierzi cu totul, să te prăbușești pînă la pierderea temporară a contactului cu realitatea, să te regăsești apoi pe deplin, să renaști dintre cioburi înseamnă să ai, de acum înainte, bucuria vieții de partea ta. Pentru totdeauna. Și cred că uneori poți deprinde astfel de mari lecții din cărți, fără a mai fi nevoit să le trăiești pe propria piele. Îmi plac, iar asta cred că e ușor de observat, acele romane în care singurătatea înfășoară personajele într-un fel de scut care nu le protejează însă de nefericire. E un înveliș pe care se luptă, de fapt, să-l protejeze, ca Jack Kerouac în Big Sur, o altă revelație a literaturii, dincolo de Pe drum sau Călătorul singuratic. Te poți ascunde fără teamă în cabana din această carte, poți lăsa liniștea naturii și susurul apei să te vindece pînă cînd bucuria va deveni o a doua natură, ivită din miezul singurătății care nu trebuie să echivaleze cu nefericirea. Iar vindecarea nu trebuie să fie completă, perfectă. Fragilitatea noastră e parte din noi, un colț ciobit înseamnă, în fond, că am trăit, că trăim.
Lecții invizibile care ne schimbă în timp
Indiferent de ce se întîmplă, găsim, cel mai adesea, un mod de a lăsa viața să-și urmeze cursul. Nimic nu m-a uluit mai tare decît această constatare, ivită acum aproape două decenii, la finalul unui roman fără vîrstă: Fabrica de absolut de Karel Čapek. După război și un dezastru absolut – ivit tocmai din forța absolutului care dădea o energie incomensurabilă, undeva, într-un colț îndepărtat de lume, într-un cătun –, viața unor bătrîni nu se schimbă cu nimic. La ei ajunge doar zvonul că undeva, cumva, s-au petrecut lucruri teribile. Viața se strecoară printre crăpături, continuă să renască, din nou și din nou, într-o încăpățînare de care e bine să ne agățăm și noi, mai ales atunci cînd simțim că un cerc aprig se strînge în jurul nostru. Într-o astfel de notă își scrie Pavlos Matesis romanul Mama cîinelui, decupînd fragmente de ironie, supraviețuire și greșeli într-o poveste splendidă despre adaptare în vremuri violente. Nu cred că putem pune întotdeauna degetul pe ceea ce ne bucură. Adeseori, din astfel de cărți, luăm lecții aproape invizibile care ne schimbă în timp, devin parte din ceea ce simțim de-a lungul unei singure zile, motorul a ceea ce ne emoționează, de la un punct încolo, mai mult. Fragilitatea lumii devine înzecit și a noastră, dar la fel și bucuria ei.
Acum foarte mulți ani, în studenție, am citit romanul Foamea de Knut Hamsun și, deși mi-am promis că voi citi și alte romane scrise de el, am reușit doar să le găsesc prin anticariate și să le păstrez, cu o bucurie ascunsă (e și asta o bucurie!), pentru o pensie lungă și fericită dedicată aproape integral călătoriilor și lecturilor neîntrerupte. Nu-mi amintesc exact suferințele care, neîndoios, se legau una de cealaltă ca ploile mărunte din toamna la care atît de aprig rîvnesc, ci, mai presus de toate, port cu mine amintirea unei îndîrjiri în fața vieții aspre și, în egală măsură, a unei plăceri în fața unor condiții deloc prietenoase cu tînărul scriitor aspirant – o cameră mică și friguroasă, un colț amărît de pîine, banii puțini care una-două dispăreau din buzunarul prin care oricum șuiera mereu vîntul. Se prea poate să fi idealizat, odată cu trecerea timpului, acea cămăruță de ascet (dar nu au rîvnit, de-a lungul timpului, scriitori și scriitoare la așa ceva?!). Ne mirăm însă, de multe ori, de bucuria celor care nu au bunuri materiale infinite. Viața, în simplitatea ei, oferă o bucurie pe care, cel mai adesea, prea multe lucruri par să o sufoce.
Bucuria vieții într-o singură floare
Memoria ne joacă feste, iar uneori ne trădează definitiv. Genki Kawamura a scris romanul O sută de flori pentru a onora viețile celor care, de la un punct încolo, nu-și mai amintesc de ele. Nici despre îndelungatele lor momente de bucurie, nici despre cei pe care i-au iubit cîndva și care, la rîndul lor, îi iubesc. Și este bucuria dependentă de memorie? Se poate naște în absența amintirilor? Sînt întrebări la care cred că răspundem în chip diferit pentru că, de foarte multe ori, poveștile pe care ni le spunem sînt diferite. Iar viața, la final, e compusă din tot ceea ce ne-am istorisit despre ea. Cred că și cei care lasă totul în urmă, fără voia lor, găsesc bucuria vieții într-o singură floare pusă în apă, fragilă ca ei înșiși, așa cum făcea personajul principal din romanul lui Kawamura. Și cred că și noi, conștienți de tot ceea ce s-ar putea risipi într-o clipă, ne putem bucura mai mult de ceea ce acum pare că se pierde în viteza fiecărei zile: o singură floare într-o vază. O singură carte pe noptieră. Un singur prieten în care să ne încredem. O plimbare, în fiecare zi, care să nu promită nimic, dar care să ne scoată din casă.
Nu am o rețetă a fericirii căci nu e compusă numai din cărți, însă literatura joacă un rol important, fără îndoială. Înainte de orice, fiecare carte bună îndepărtează melancolia, alungă singurătatea seacă, cea din care nu poți extrage nimic. Căci există, am stabilit deja, și singurătatea tihnită, coconul în care te retragi în siguranță. Iar cărțile bune sînt parte din biblioteca invizibilă pe care o cari cu tine acolo, pe rafturile zidite la interior, aici unde ai loc să urci cu rafturile pînă sus în tavan, aici unde nu trebuie să te temi că vei găuri pereții sau, mai rău, că un raft prea încărcat s-ar putea prăbuși. Bucuria vieții e compusă din sutele de mici bucurii ale celorlalți, oameni reali sau personaje din cărți. Este, fără doar și poate, bucuria pe care o cultivăm de unii singuri, conștienți că e cea care se obține cel mai greu. E bucuria din toate proverbele care ne spun că există soare dincolo de nori, iar toate poveștile citite de-a lungul timpului și înlănțuite acum, așezate haotic sau ordonate pe raft, în inima secretă de cititor, ne șoptesc să avem încredere în ceea ce nu se vede, dar există.
Mihaela Pascu-Oglindă este scriitoare şi critic literar. Cea mai recentă cartea a sa este Mijloace nefaste de supraviețuire, Editura Eikon, 2021.
