Citesc, e seară, finalul vacanţei de vară, mă bucur de aerul cald ȋncă, dar ȋn care ȋncep să se insinueze seminţele ȋncă foarte discrete ale toamnei. Le simt ȋncă răscolindu-mi sîngele, aşa cum se ȋntîmpla mult mai des ȋn copilărie. Prin faţa mea, tineri ȋn grupuri mai mari sau mici, aşa cum le stă bine să se bucure: zgmotos, insolent, senzual. Închid ochii şi aştept să treacă tăvălugul lor disonant şi colorat pe care, constat de ceva vreme, fac tot mai mari eforturi să ȋl ȋnţeleg. Mă cufund iar ȋn text. Poeme de Dan Sociu, tot despre adolescenţă, dar mai degrabă despre adolescenţa mea decît a lor. Seminţele sentimentului că sînt bătrîn cîntă la fel de discret ȋn fundal. Vorba poetului, sînt atît de bătrîn că am prins războiul rockerilor cu depeşarii.
Julian Barnes spune, ȋn Niveluri de viaţă, că există trei praguri majore ȋn viaţa unui om. Întîi, lumea se ȋmparte ȋntre cei care au făcut sex şi cei care nu. Apoi, ȋntre cei care au cunoscut dragostea şi ceilalţi. Finalmente, ȋntre cei care au cunoscut doliul şi cei care nu l-au aflat ȋncă. E, desigur, ceva arbitrar ȋn felul ȋn care Barnes stabileşte pragurile. Se pot imagina alte moduri de a decupa timpul existenţei, alte rituri, alte clipe astrale. Dar mă agăţ de schematizarea lui pentru a ȋmbrăca ȋn cuvinte ghemul ambivalent care e motorul acestui text. Ce au ȋn comun sexul, dragostea şi moartea? Ce ȋi uneşte pe cei care trec pragurile, ce-i face să aparţină aceloraşi triburi, aceloraşi niveluri de viaţă? Ipoteza mea: toate sînt forme de cunoaştere fundamentală, de arheocunoaştere, cum o numeşte Svetlana Aleksievici. Aşa cum văd eu lucrurile, toate trei reaşază şi redefinesc consistenţa şi logica interiorităţii. Sînt forme arhetipale, care ne iniţiază, de regulă ȋn momente diferite ale vieţii, ȋn ambivalenţa fundamentală a tot ceea ce există. Ambivalenţă, imposibilitate structurală de a ȋnchide realul ȋn scheme (onto)logice, sursă a tragicului, disperării, inadecvării noastre ȋn lume şi, da, deopotrivă a bucuriei de care doar noi, oamenii, sîntem ȋn stare. Acolo, ȋn miezul nebuloasei ȋn care ne-am trezit deodată proiectaţi, descoperim complexitatea de monstru mitic a tot ce există. Descoperim ȋnsă deopotrivă că bucuria e cealaltă faţă a durerii. Că ȋn spatele extazului şi acceptării stau ȋntotdeauna melancolia, ȋntristarea şi negarea, şi invers. Împlinirea sexuală e o formă fundamentală a bucuriei. Să descoperi sexul ȋmpreună cu cel sau cu cea pe care (abia ȋnveţi să) ȋl sau să o iubeşti reprezintă una dintre marile sărbători ale existenţei. Şi, odată cu ea, deschisă e ȋntotdeauna calea spre dublul ei ȋntunecat şi sumbru, gelozia, inadecvarea, dezamăgirea şi stigma. Odată cu bucuria ţi-e dăruită şi revelaţia că sexul, cum spune un vers al lui Cărtărescu, e o junglă. Dragostea, eveniment vertical care ne desparte de noi ȋnşine şi face loc alterităţii chiar ȋn mijlocul pieptului, acolo unde tu nu te vei mai putea regăsi decît prin cea sau prin cel pe care o/ȋl iubeşti, se poate pierde deopotrivă prin nenumărate forme de uzură şi dezvrăjire. Iar moartea, nu moartea abstractă cu care ai luat deja de atîtea ori contact, ci moartea cuiva pe care ȋl iubeşti profund şi fără de care trebuie să reȋnveţi gramatica existenţei, ne botează iarăşi ȋn oceanul ambivalenţei, minunatei, insuportabilei existenţe.
Într-adevăr, toată cultura nu este decît o enormă maşinărie pentru a trece toate aceste vămi şi, deloc trivial, pentru a ne ajuta să nu uităm că, ȋn mod fundamental, bucuria e mereu acolo, fie că e bucuria copilului cu genunchii zdreliţi, a tînărului care-şi cunoaşte dragostea sau a ȋndoliatului ce va merge de acum prin lume cu solemnitatea princiară a marilor deposedaţi.
Ajuns aici, nu mai pot evita ȋntrebarea: Oare eu, profesor şi om trecut recent de ultimul mare prag prin moartea mamei, ce le (mai) pot da elevilor şi studenţilor mei? În ce măsură ştiinţa mea mai e relevantă pentru lumea lor? Răspunsul onest e că nu ştiu.
Sexul printre adolescenţii generaţiilor cărora le sînt profesor pare deopotrivă mai accesibil şi mai puţin rîvnit decît ȋn trecut. Denudat de interdicţiile şi inhibiţiile trecutului, trecut fără rezerve ȋn domeniul unor plăceri utile fără nimic iniţiatic, sexul e evitat, poate pentru prima oară de cînd există oameni, de segmente consistente de populaţie tînără care nu găseşte inacceptabil sau scandalos surogatul virtual (ba chiar ȋl preferă). Dragostea pe viaţă, dragostea ca tensiune verticală a cuplului capabil să treacă prin toată mizeria lumii şi a lunilor de fiere, păstrînd deopotrivă bucuria, e tot mai mult mitologie şi relicvă (ne-o spunea cu decenii ȋn urmă Gilles Lipovetsky ȋn Amurgul datoriei). Cît despre moarte, ea se desfăşoară tot mai mult ȋn spatele perdelelor virtuale, a devenit ruşinoasă şi inutilă şi poate reprezenta cel mult o provocare pentru mintea transumanistă. Dear Google, please solve death. Copilăria, sexul, dragostea, moartea sînt tot mai greu de prins ȋn rama aceleiaşi poveşti, ȋn ciuda eforturilor multiseculare, azi reȋnnoite ȋn moduri interesante, ale religiilor.
Cît despre bucuria vieţii, poate cel mai rău lucru ce i s-a putut ȋntîmpla e că a fost coborîtă, cu slabe speranţe de resurecţie, din domeniul artei de a trăi ȋn cel al tehnicii şi procesării eficiente. Tradusă ȋn stare de bine şi alte forme postmoderne de reconectare cu sinele, devenită treabă de birocraţi, ea se prepară azi la fel de simplu ca o omletă.
Draga mea, dragul meu, ȋţi spun acum secretul meu: nu ştiu să predau bucuria. Pot doar să ȋţi arăt, să te iniţiez zilnic, să ȋţi şoptesc vestea cea bună şi veche: bucuria vieţii există şi se construiește ȋn tăcere, ȋn fiecare zi.
Zborul sau amintirea lui.
Bucuria e o fiinţă ȋnaripată, la fel ca durerea.
Doru Căstăian este profesor de filosofie și științe socio-umane, publicist, traducător.
Credit foto: Wikimedia Commons
