Strainul

Lumea din orașul meu de provincie era populată de multe figuri familiare, care vorbeau o singură limbă, pe care o înțelegeam.

Explicațiile acestui tip special de xenofilie, să-i spunem materială (consumeristă?), a anilor ’80 „trec” mult mai greu într-un curs de literatură română postbelică din prezent.

Străin și straniu au „seme“ care se suprapun. Ceea ce ne apare drept straniu ne activează condiția de străin cu sine însuși.

A fi străin într-un loc îndepărtat nu e doar o chestiune de geografie. E o stare de conștiință. E senzația că porți tot timpul o etichetă invizibilă pe frunte.

Mi-am întrerupt masteratul în literatură comparată (engleză și română), pe care îl făceam la Arizona State University, iar lumea mea a devenit căminul din Tei.

Nico Lontras și Alex Petricean sînt printre primii bucătari întorși acasă hotărîți să arate lumii că avem cu ce, cu cine și de ce.

România nu duce lipsă de forță de muncă. Duce lipsă de condiții decente de muncă și mai ales duce lipsă de o plată corectă a muncilor grele.

Şi acasă pîndește latent străinul, căci, în afară de a fi străin printre străini, poți să devii străin printre cei care pînă ieri erau de-ai tăi.

La fel ca toate amorurile nefericite, îndrăgostirile românilor de străini eșuează într-o tăcere îndelungată, uneori dureroasă, alteori resentimentară și, în final, resemnată.

Indicarea străinului sau a amestecului străin drept cauză a relelor oferă avantajul unei ralieri spontane a comunității în jurul unei idei politice.

À quoi bon la littérature? Ce face literatura așa special cu noi? Dar noi cu ea?

De unde vin aceste diferențe, de ce ne simțim apropiați de unii străini, dar nu de alții? Mai mult, de ce conaționalii au prioritate?