Pînă la 12 ani, lumea din orașul meu de provincie era populată de multe figuri familiare, care vorbeau o singură limbă, pe care o înțelegeam. Îi cunoșteam pe oamenii din cartierul mărginaș de case, ne salutam cînd ne întîlneam pe stradă, știam ai cui erau și la ce școală învățau. Oamenii mergeau în concedii, rar, la munte, la mare, la băi sau, cel mai des, la țară. Străini nu existau în acest desen. Și nici străinătatea, căci nu auzisem de nimeni care să fi ajuns atît de departe. Apoi, printr-o mare și nesperată întîmplare, în vara dintre clasa a V-a spre a VI-a, am plecat într-o tabără de pionieri est-europeni în Germania de Est, la Cottbus. Ai mei au făcut pentru asta un împrumut la Casa de Ajutor Reciproc (CAR), ca să poată să-mi cumpere mărci și să susțină costurile acestei aventuri fabuloase. Așadar, pot să zic cu exactitate: în anul 1987 lucrurile s-au schimbat în capul meu cu privire la distanțe și la ce înseamnă diferențele și granițele. Nu înțelegeam nimic din lumea în care ajunsesem, trebuia să gesticulez ca să poată să mă înțeleagă cineva. Eram fascinată de cîte lucruri se pot vinde în magazine și m-am achitat mai mult decît onorabil de toate obiectele pe care a trebuit să le cumpăr și pe care le aveam trecute pe o listă scrisă de mama. Eram prima din familia mea care plecase în străinătate, iar asta avea, desigur, un cost. Nici acum nu-mi dau seama cum am reușit să mă înțeleg cu vînzătoarele și să cumpăr sutiene pentru femeile de acasă, medicamente și haine, pantofi Salamander, care au rămas în amintirea mea cele mai fine încălțări din lumea asta. Mergeam pe străzile din Berlin și oamenii mi se păreau misterioși pentru că nu înțelegeam nimic din ce spuneau. Prindeam cîte un sunet, cîte un zîmbet și asta mă făcea și mai curioasă. Eram o fetiță venită din altă parte. O străină, fascinată și speriată de tot ce vedea în jur.
Știu oameni care nu s-au simțit niciodată străini într-un loc. Și alții care au trăit o viață în altă parte, fără să ajungă să se simtă acasă. Acum călătorim mult și viețile noastre sînt populate de povești cu oameni dragi care pleacă departe de casă, să-și găsească un rost, și cu alții care vin în România să muncească. Vînzătorii de la supermarket-ul de lîngă casă vorbesc din ce în ce mai bine românește. Și zîmbesc mult. Citesc un roman al lui Ismail Kadare, Dimineți la Café Rostand. E o declarație de dragoste pentru un oraș livresc și ficțional în anii ’80, făcută de autorul albanez. Cînd ajunge la Paris în carne și oase e întrebat cum a reușit, ce fel de invitație a avut. Cine ar mai înțelege astăzi cu adevărat acest context?
Tema străinului mi se pare azi mai actuală ca oricînd. Le mulțumesc invitaților mei pentru felul în care s-au apropiat de ea. Sînt multe straturi în această străinătate, ca în orice joc de oglinzi.
