În prima mea ședere în București, din 2013-2014, am stat în cartierul Tei și am predat un semestru la Universitate. Mi-am întrerupt masteratul în literatură comparată (engleză și română), pe care îl făceam la Arizona State University, iar lumea mea a devenit căminul din Tei: un apartament generos, comod, curat, cu baie, bucătărie, balcon deschis, aflat la etajul doi. Puteam străbate atît cartierul Tei, precum cartierul copilăriei mele, Hermosa Vista, din Mesa, Arizona, în vreo 40 de minute de mers pe jos. Diferența era că în cartierul arizonean nu găseam nici un magazin, stație de autobuz, farmacie, nici un serviciu; doar case și curți, livezi de portocali, școala mea generală și cîte o bicicletă sau o trotinetă aruncate în mijlocul străzii. Iar dacă ajungeam la semafor, puțin mai departe, găseam o benzinărie cu un aparat funcțional ICEE.
Cartierul Tei, în schimb, mi-a fost un fel de far, un cartier-celulă, și poate așa a fost spiritul planificării urbane la comuniști. Puteam să stau săptămîni întregi fără să ies de acolo. Aveam casă, serviciu, mîncare, farmacii, service de calculatoare, parc, Domino Plaza și multiple linii de tramvai și autobuz dacă era cazul. Eram într-un circuit acolo, cumpărături făceam la Issa Supermarket, unde angajații mă cunoșteau și pe mine, și coșurile mele de cumpărături, cînd mai inspirate, cînd mai letargice, alergări în Parcul Circului, mese la jumătate din restaurantele care se aflau la o distanță de opt minute de mers pe jos de cămin. Cred că copiii și adolescenții se bucurau foarte tare de restaurantele alea pentru că toate aveau pizza și șnițel identic, inofensiv, rapid. Îmi era bine și ușor așa, dar mă simțeam puțin solitar, așa că mi-am propus să ies din nod. Am urcat în tramvaiul 16, ca într-o mărgea pe un șiret, și am mers în jos pînă-n Piața Gemeni sau Sf. Gheorghe și-n sus înapoi. Cu toate acestea, nu cred că locatarii de rînd din Tei ai anului 2013 trăiau de multă vreme așa cum am trăit eu. Cred că aceste urme de planificare urbană nu reușeau să-ți ghideze traseele, întîmplările, interacțiunile sau experiențele dacă nu erai foarte plutitor acolo, dezlegat, marginal sau străin.
Îmi convenea o perioadă de solitudine sau, cum scrie David Cuzino în debutul lui în poezie, Dora trăiește în plămînul meu drept (Dezarticulat, 2025), „Singurătatea profită iar de mine”. În afara faptului că puteam asista la un alt mediu și alt sistem de lucru și să lucrez cu alți colegi și studenți, am reușit să și citesc și să scriu mult mai mult decît acasă, am pus teza de masterat la cale și i-am dat drumul scrisului de poezie. Plutind un pic peste situație, puteam evalua lucrurile altfel. N-aș zice că asta reprezenta o căutare, doar ieșisem la aer să fiu un pic singur și să stabilesc o direcție, poate niște proiecte de studii, de scris, de muncă și să le epuizez cu cea mai mare bucurie. Cartierul Tei hrănea și îmbrățișa gîndurile astea. Dar normal că în acest moment de făcut planuri importante a apărut Claudia, viitoarea mea soție.
A luat colțul cu bicicleta, în dreapta, pe strada Popa Tatu prăfuită din cauza lucrărilor rutiere. În soarele dimineții, părul ei ondulat părea roșu aprins, tuns puțin sub ureche, purta o rochie albastră cu un mic guler alb la claviculă. Avea aspectul unei copile, multă energie și mare sinceritate, dar și aspectul unei intelectuale impresionante, imprevizibile, hotărîte și puternice în același timp. Am găsit repede interese și pasiuni comune, iar în lunile care au urmat, ne-am văzut la Que Pasa cu discuții despre modernismul literar, la Londophone cu postmodernismul și disidența.
De cele mai multe ori, Claudia m-a chemat cu ea și cu prietenii ei la protestele Roșia Montana, în marșurile alea emoționante de duminica. Îmi aduc aminte că la un protest voiam să merg acasă, dar merseserăm multe ore pe jos și eram convins că ajunsesem departe. I-am zis Claudiei unde trebuia să ajung și mi-a arătat cu degetul în față. Eram lîngă strada Lizeanu, poate la un kilometru distanță de cămin. Și forma aia de disidență a creat o ramificație în circuitul integrat al orașului, între nodurile vechii planificări urbane, pe străzile închise mașinilor. M-am pierdut în București și în acel colectiv și am luat-o apoi spre casă, ca tot omul.
În iarna aceea am vizitat împreună Muzeul Național de Artă Contemporană, și tot Pyongyang-ul care înconjoară Casa Poporului era înfășurat în zăpadă și în formele ei straniu festive, albe și gri strălucitoare. Tot ningea și zăpada aia SF din imaginarul anilor ’70 se aduna treptat pe ființele înfășurate, pe cap și umeri, pe mine și pe Claudia, manevrîndu-ne în aerul gri și opac. Timpul și spațiul de atunci mi se par în continuare dintr-un microcosmos autonom închis, platou de filmare, halucinație sau altă alteritate. Un oraș cu găuri în austeritatea lui, dar care în spate are un simț al umorului, compasiune, solidaritate. La MNAC ne-am scuturat de micile turnuri nepămîntești de zăpadă, de multele haine, și am intrat la expoziția QED, de Mircea Cantor. Am vizitat ore și am vorbit în șir.
Andrew Davidson-Novosivschei este profesor, poet și traducător din Arizona, stabilit din 2015 în București. Scrie poezie în română și în engleză și a publicat volumul de poeme Inimă leneșă (Editura Dezarticulat, 2024), scris în limba română.
Credit foto: Wikimedia Commons
