„Te uiți la mine ca la mașini străine” era o vorbă șmecheră din copilăria mea optzecistă, cînd voiai să „semnifici” uluirea admirativă în fața a ceva rar întîlnit, care te lasă mut. Căci în România acelor ani de sărăcie și închidere aproape ermetică între granițe, vocabula „străin” era o garanție a superiorității materiale, a calității diferențiatoare, a unui totalizant altfel-și-mai-bun. Iar „străin” însemna, cam întotdeauna, occidental: trăiam într-o fantasmare continuă a acelui pays de Cocagne de după Cortina de Fier, visam la o Germanie a untului căreia, cînd n-ai decît margarină, nu-i prea vezi defectele, la haine colorate (marfă „de la pachet” sosit cu greu din Vest și cam înjumătățit de vameșii autohtoni) și la muzică. În curtea școlii, gumăstrăină se rostea dintr-o singură suflare – și toți știam ce înseamnă, nu mai era nevoie să adaugi „de mestecat”, n-o confunda nimeni cu guma de șters. Pînă și – copleșitoare tristețe (ori furie, cum vreți) – refuzat la export era marcator de status social: dacă fusese făcut pentru străini, chiar dacă nu l-au mai vrut, era mai bun decît ceva făcut pentru noi și-atît. Ei și noi, acolo și aici – bunii și răii, privilegiații și condamnații la fantasmare.
Poate e ceva ce mi se întîmplă numai mie (nu-i deloc exclus), dar explicațiile acestui tip special de xenofilie, să-i spunem materială (consumeristă?), a anilor ’80 „trec” mult mai greu într-un curs de literatură română postbelică din prezent, chiar și punînd-o față în față cu xenofobia național-ceaușistă, cea a protocronismului brutal și rudimentar. Prezentată în fața unor tineri născuți în anii 2000, demonizarea străinului pare mai ușor de comunicat decît fantasmele cu ciungă aromată și tricouri inscripționate cu nume și firme străine. S-ar putea să fie mai multe explicații pentru această diferență de dificultate.
Mai întîi, pentru că paranoia regimului poate fi – și este – probată solid, cu date și texte: legea nr. 23/17 decembrie 1971 privind apărarea secretului de stat în Republica Socialistă România interzice transmiterea, difuzarea sau publicarea în străinătate a „lucrărilor sau scrierilor de orice fel, care ar putea prejudicia interesele statului român”, iar decretul nr. 408/26 decembrie 1985 adaugă acestor interdicții alte cîteva dispoziții pentru reglementarea „contactelor cu cetățenii străini”. Tinerii de azi, studenți la Litere și nu numai, înțeleg bine vagul amenințător dintr-o formulare precum „prejudicierea intereselor” etc. și se înfioară în fața tabloului distopic al unei țări în care nu poți sta la o bere cu un turist străin fără să raportezi după aceea la miliție.
Apoi, pentru că tinerii au deja un antrenament de lectură pentru ceea ce clișeul didactic numește „motivul străinului”, numai că acesta le arată mai mereu o reprezentare a ceea ce se vede dinspre ceilalți către noi. Aici, literatura română are, în formele sale moderne, o tradiție ambivalentă: personajul străin e ori uimit de paradoxurile pe care le înregistrează cam buimac (dar bine intenționat), ori superior-dezgustat de „aborigeni”. Prima categorie vede, ca arhicunoscutul abate de Marenne din Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-vodă de M. Sadoveanu ori ca franțuzul hurducăit în căruță din Balta Albă de Vasile Alecsandri, o Românie-mereu-surprinzătoare, ținut care n-are drumuri, doar poteci desfundate, dar în care se practică impecabil franceza și contradansul: „acel amestec de toate contrastele mă silea să mă cred cînd într-o insulă din Oceania, cînd într-o capitală a Europei, și prin urmare nu știam cu siguranță dacă acele ce vedeam erau un vis al închipuirii mele sau lucruri în ființă”, oftează năuc francezul lui Alecsandri. Alteori, străinul e obtuz-colonialist, ca inginerul Antoine Bernard din Nopțile de Sînziene de M. Sadoveanu, sosit să supravegheze tăierile din codrul Borzei ca o caricatură a inadecvării: are umbrelă, ceasornic și serviciu de ceai în mijlocul pădurii, își schimbă ținutele asistat de valet și nu pricepe, în mintea lui profit-oriented, de ce cărăușii moldoveni nu mai apar la lucru după ce au promis că se prezintă – și au cerut și avans.
Dar noi despre ei? În liceu, din obligatoriul Hanu-Ancuței, aflăm că nemții ar face bine „să rămîie cu trenul lor și noi cu țara Moldovei” dacă n-au „nici sarmale, nici borș, nici crap la proțap” și, oroare, mai trimit și fetele la școală: „«Cum și fete? Asta iar îi rînduială care trebuie să rămînă la dînșii!». Noi cu toții am fost, se-nțelege, de părerea comisului, și iar am strigat să se audă pînă-n țara nemțească”. Simultan cu această antimodernitate fără rest, perioada de după Primul Război Mondial aduce cu ea conștientizarea – încă difuză – a poziției culturale periferice, cu un amestec de entuziaste sincronizări cu modelele de import, dar și frustrate denunțuri ale acestora (venite pe linie naționalistă, ca la Iorga, ori amar-moderniste, ca în cazul, foarte cunoscut și el, al lui B. Fundoianu). Între noi și ceilalți e cînd privire amenințătoare, cînd fericirea venită din bricolajul de modele culturale.
După ce învață cum se desfășoară acest traseu plin de contraste, dacă nu chiar de paradoxuri ale reprezentărilor literare, tinerii născuți după 2000 află, în sfîrșit, și de „uteciștii de azi / refegiștii de mîine” și de lumea lor din literatura optzecistă. E o lume în care tărîmul fantasmat e Străinezia: nici măcar o țară străină, ci orice obiect – de la haine la băuturi și de la discuri la vitrine sclipitoare de shop – ce vine de dincolo de granițe. Așa se citește status-ul social pentru descurcăreața burghezie socialistă din Tratament fabulatoriu de Mircea Nedelciu: în sticla de coniac Camus și în bikinii bleu ai Ginei Felina. Așa înaintează în „toamnă, pe Moșilor” copleșitoarea femeie inaccesibilă din Fiara de Mircea Cărtărescu, cu „gratiile blugilor tăi” și „tricoul roșcat Coca-Cola”, care se gîndește „poate la Dunhill-ul din poșetă” sau preferă „un ceas electronic? ești genul”. Și, tot la Cărtărescu, dămuța din vis are saboți ungurești și face doar gesturi seducător-fantaste: soarbe Cinzano cu lămîie și suc de mango. Din toate acestea – și din atîtea altele, pentru că optzecismul (cel bucureștean, mai ales) e atît de atent la recuzite –, studenții de azi recepționează pitorescul, dinamica, dar numai rar și fantasma: de ce ar fi un tricou cu Coca-Cola altceva decît este? Și dacă în vitrină sînt „Philipsuri la 11.000” ce mai înseamnă, în afară de imaginea unei vitrine cu electronice? Ce e neverosimil, de ce ar trebui să fie neverosimil? Cum adică e fantasmat, doamnă?
Și-atunci, așa cum la Inspecțiune explic frumos, cu poze, ce iaște becul Auer, iar la obsedantiști ce înseamnă să se strîngă oamenii la SeMeTe, explic și aici, tot cu poze, cum e cu Dunhill-ul în anii ’80. Uneori și cu BeTe-ul ori DeSe-ul, după caz. Fiindcă trecutul n-ar trebui să rămînă o țară străină.
Magda Răduță este conferențiar univ. la Facultatea de Litere, Universitatea din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
