Să negociem un pic cine este străin pentru cine. Era în anii 2000. Pe lîngă Madeleine am văzut-o: înainta cu un fel de pas elastic și hotărît în același timp. Străina. Era încălțată cu botine din piele, fără tocuri, doar că pe piciorul stîng gheata era galbenă, iar perechea ei de pe piciorul drept era albastră. După aceea au fost alte mirări senine, șosete vernil în pantofi bordo, din lac și cu baretă, în metroul 14, sau adidașii cu talpă de zece centimetri din jeleu roz translucid, în catacombele de la Châtelet. Eu veneam, desigur, dintr-o lume de vreo 50 de ani cenușie.
Străin și straniu au „seme“ care se suprapun. Ceea ce ne apare drept straniu ne activează condiția de străin cu sine însuși. Sărim de pe fix, ce era familiar e deodată clătinat. Codurile osificate, înțepenite sub forma realității familiare, nu mai operează. Cifrul e altul. De asta reacția e sau de fascinație absolută – sîntem atrași magnetic de ceva ce e straniu – sau de respingere totală, disconfortul resimțit sperie. Străinul e un spectru care se decupează pe canavaua familiarului invizibil. De-abia atunci cînd m-au fascinat botinele de culori diferite în picioarele unei trecătoare pe un trotuar din Paris am conștientizat că încălțările mele negre erau rodul unei familiarități mecanice, convenționale, moștenite. O clipă precisă în care ea, Străina, s-a dovedit a fi la ea acasă, iar eu m-am trezit deodată Străină cu mine însămi.
Despre partea luminoasă a conceptului de străin se vorbește prea puțin. Calitatea de străin activează în noi privirea, reîncepem să vedem și să ne vedem. Condiția ingenuității, pe care i-o tolerăm turistului – turistul fiind în stare să se minuneze, aproape ridicol, de orice, să redevină copil cu mirări fundamentale și ochi rotunzi – este conținută și în condiția celui numit sau celui care se simte străin. Doar că această benefică stare de mirare e ocultată de obicei de panica de a nu ști codul celuilalt, de a nu citi bine alfabetul nou, inedit, din jur. Străinul alunecă pe suprafața închisă ermetic. Caută o breșă.
● De la Turnul Babel încoace, limba rămîne probabil dimensiunea obiectiv-legitimă a „străinătății" dintre oameni. Restul sînt clișee-sperietoare moștenite, perpetuate. Prejudecata e înscrisă în limbă. Străinul e în esență cel care nu vorbește limba „civilizată”, cel care îngaimă ceva inaudibil, care bolborosește. Filosoafa franceză Barbara Cassin explică suprapunerea, pentru occidentali, între străin și barbar, pentru că acesta din urmă, în loc să vorbească precum toți oamenii cetății, emite un fel de bla-bla, de unde și cuvîntul „barbar“. Doar că a fi barbar e o afacere de perspectivă. Pentru cei care nu ne vorbesc (bine) limba, la rîndul nostru sîntem barbarii lor – nici noi nu spunem nimic altceva decît bla-bla în oglinda limbii lor. De la Turnul Babel încoace, lumea e locuită de barbari.
● Îmi aduc aminte de proiecția în avanpremieră, într-o sală plină ochi, la cinema Panthéon din Paris, acum trei ani, a filmului R.M.N. de Cristian Mungiu. În film, personajele vorbesc cîteva limbi într-un mic perimetru național, fiecare e, într-un fel, străin cu fiecare. Pentru mine, cea mai frumoasă scenă este secvența paharelor care cîntă. Niște srilankezi sînt angajați la fabrica de pîine dintr-o localitate multietnică din Transilvania, care nu găsește mînă de lucru autohtonă, mai toți lucrînd prin Germania. E un film despre diferențe atît de complexe, încît toată lumea are dreptate să nu-i vrea pe străini în comunitate și în același timp nimeni nu are dreptate să-i respingă cu înverșunare. Nu e relativism, e o nevoie imensă de pedagogie, de explicații istorice, psihologice și geopolitice. Cristian Mungiu chiar a avut răbdarea de a le explica „străinilor“ din sala de cinema de la Paris de ce povestea plasată în inima istorică a României e o scanare universală a diferențelor care ne dezbină și chiar prin asta ne unesc, trib cu trib. La o masă de Crăciun la care se așază împreună români-unguri și srilankezi nu e nevoie de cuvinte, ci doar de cîteva pahare banale care devin instrumente insolite, făcute să cînte la propriu, pe limba diferențelor, dintr-odată melodioase. O breșă senină în acest film grav și tensionat care reușește o subtil-ironică punere în abis: cei care îi resping pe străini pentru că sînt străini au simțit pe pielea lor cum e să fii străinul cuiva.
● Nu m-am simțit niciodată străin în Franța, îi scria unui prieten francez scriitorul austriac Stefan Zweig – el, corpul străin care s-a autoeliminat din corpul umanității barbare. M-a răvășit teribil cînd am auzit-o, zilele astea, pe scriitoarea Nathacha Appanah povestind ce i s-a întîmplat cînd a mers o dată cu fetița ei în parc, undeva prin cartierele Parisului. Cînd și-a chemat copila să vină de la balansoar, era poate timpul să plece către casă, cîțiva adulți din jur i-au strigat la rîndul lor fetiței: Hei, vezi că te cheamă bona (la nounou)! Nathacha Appanah, scriitoare franceză cu origini în Insula Mauritius, are pielea ciocolatie, dar fetița ei nu.
Cristina Hermeziu este scriitoare și jurnalistă și trăiește în Franța. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nickel, Editura Cartier, 2024.
.jpg)
