Despre străin a scris mai cu seamă filozoful Bernhard Waldenfels, către ale cărui scrieri îndemn pe oricine vrea să adîncească această temă. În cele ce urmează, nu găsim decît o scurtă reflecție fragmentară.
Termenul „străin“ este relațional, el nu poate fi înțeles decît în raport cu un alt termen, așa cum sînt cauza și efectul sau dublul și jumătatea. Care să fie termenul în raport cu care străinul întreține o relație esențială? Auzeam pe cineva spunînd de curînd: „Mai lasă-mă cu străinii, tot mai buni sînt ai noștri“. Vorbim aici de o apartenență pe care eu o împărtășesc cu alții, un comun care ne leagă, fie că e lingvistic, etnic, cultural sau cine știe de care. Această aflarea laolaltă a mea și a altora în mediul comunului premerge deciziei individuale, este mai veche decît simpla alegere și ea stabilește granițele dincolo de care se găsește străinul. În acest sens, străinul este ceea ce este în opoziție cu un comun și tocmai o astfel de opoziție îl definește. Dacă am formaliza prea mult, ne-am duce pînă la același și celălalt, dar am pierde astfel raportul dintre noi și străin. Să revenim deci la această împărtășire și să mai observăm că străinul este străin pornind de la mine și ai mei. Abia apoi putem să facem transpuneri și să spunem că mexicanii sînt străini pentru arabi, mongolii pentru egipteni și așa mai departe.
Așadar, eu cu ai mei și granițele între care locuim, granițe din care se desprind alte granițe concentrice, mai largi, dar mai puțin specifice. Comunul inițial, cel mai dens în consistența sa, este extrem de redus ca amplitudine. „Să nu deschizi străinilor!“, ni se spunea, iar aici străinul este în opoziție cu cel care ne este cunoscut. În jocul dintre cunoscut și necunoscut găsim la Platon poate prima încercare teoretică de a surprinde ceva din străin. Platon compara filozofii cu cîinii, căci și unii, și alții sînt prietenoși cu ceea ce este al nostru (to oikeion) și mînioși față de ceea ce este străin (to allotrion). La străin trebuie să se latre, iar această normă s-a inserat în metafizică și a venit dincoace, către ideologii de tot felul, pînă la o vorbă precum cea pe care am citat-o la început. Întrevedem cum străinul întreține cu ai noștri o opoziție mult mai carnală decît cea, atît de teoretică, față de comunul împărtășit. Este vorba de opoziția cu familia, cu sîngele, cu tot ce ne vine din adîncurile noastre, din istorie, dar mai ales din preistorie. Străinul, cel aflat dincolo de graniță, necunoscutul, cel care nu împărtășește cu mine limba, obiceiurile, pămîntul, care, prin toate acestea, este amenințătorul. Iar din acest aproape natural se naște nenaturalul „Din străin să nu-ți faci frate“ și alte astfel de îndemnuri.
Reluînd gîndul metafizic, străinul nu este niciodată cu totul străin. El nu este postulat ca un ipotetic lucru în sine, ci este tocmai marginea familiarității noastre. Deîndată ce l-am întîlnit, străinul se manifestă ca acela aflat dincolo de curtea mea, la care eu cu ai mei putem lătra. Este și acesta un raport, chiar dacă unul al amenințării circumspecte. Poate că străinul ne va trece pragul fără voia noastră, iar atunci vor izbucni conflictul și violența, confirmînd astfel preistoria. Străinul va deveni un dușman și se va păstra ca străin. Sau poate va aștepta în prag, primind invitația noastră de a-l găzdui, de a intra în relație. Începem să luăm parte la un același, lumea se îmbogățește cu fiecare gest împărtășit, granițele capătă pe nesimțite porozitate. Uneori, ordinea care ne locuia se preface cu totul și devine un altceva imposibil de dedus din premisele sale.
Desigur, mereu vor fi goluri de străinătate între mine și celălalt, dat fiind că nu există familiaritate perfectă, nici măcar în intimitatea căminului. Într-adevăr, și acasă pîndește latent străinul, căci, în afară de a fi străin printre străini, poți să devii străin printre cei care pînă ieri erau de-ai tăi. Uneori, străinul izbucnește în familiarul cel mai intim. Te trezești dimineața în pat, după vise zbuciumate, pur și simplu preschimbat, iar cei din jurul tău, în ciuda strigătelor tale, te privesc ca pe ceva nefiresc. Sau, plecat pentru prea mult timp de acasă, găsești la întoarcere familiarul de care ai uitat traversat de stranietate – de fapt, te găsești pe tine, scindat între cine erai și cine ai devenit. Ajungem astfel la distanța dintre mine și mine care poate culmina în paradoxala înstrăinare de sine. Devenit străin față de mine însumi, o să caut să mă regăsesc și poate că tocmai prin această înstrăinare voi avea șansa de a mă avea în întregime, așa cum vrea să ne spună Hegel în Fenomenologia spiritului. Să-mi însușesc străinul din mine și să-l anulez ca străin, să-mi recapăt prin luptă condiția de a fi acasă. Filozofii au căutat această transparență de sine, iar noi, pe urmele filozofilor, ne-am căutat o astfel de identitate dusă pînă la capăt. Deși, de ceva vreme, ni se spune că această năzuință nu este a spiritului din noi, cel care a dat naștere posibilității de a găzdui, ci doar a somaticului care supune. Desigur, somatic și spirit se împletesc în aceeași carne, dar, oricum am gîndi, deîndată intrat în relație, străinul începe a fi anulat ca străin. Probabil de aceea, înainte de a mă apuca de acest text, mi s-a spus să scriu despre das ganz Andere, singurul care pare a-și păstra condiția de străin oricît de mult m-ar locui.
Remus Breazu este lector la Universitatea Națională de Arte din București, unde predă filozofie.
