În veacul al XIX-lea, circulația intensă a intelectualilor dintr-o țară în alta și venirea multor străini în spațiul românesc nu doar că au animat spiritul cosmopolit al marilor orașe, cu impact asupra dezvoltării socio-politice și culturale, dar au lăsat în urmă un întreg fond de anecdote amoroase. Iubirile clandestine ale nobilimii cu străinii constituiau una dintre cele mai frecventate teme de salon.
Bunăoară, în cercurile pașoptiștilor reuniți în casa lui Iordache Florescu, clevetitorii erau preocupați de intrigile matrimoniale din casa lui Gheorghe Bibescu, care își trimite abuziv soția, pe Zoe Brâncoveanu, la sanatoriu în Viena, pentru a-și putea manifesta pasiunea față de năucitoarea Marițica Ghica. Aceasta ulterior îi devenise și soție, traversînd amîndoi un divorț lung și plin de scandaluri și fapte lipsite de onoare pentru „sufletul nobil” al îndrăgostiților. Cu toate acestea, iubirea fulminantă care a isterizat nu doar spațiul românesc, ci și străinătatea, pălea în fața amorului interzis pe care îl trăia Prințesa Eliza, fata lui Gheorghe Bibescu, cu un bărbat model, un consul englez, cu douăzeci de ani mai în vîrstă decît fata Bibeștilor, Robert Gilmour Colquhoun. Nu știm dacă forța pumnului patern a suflat peste focul amorului, cert este că nu atît amorul era problema familiei, ci cleveteala „înjositoare” din jur și faptul că Eliza refuza alianțe consistente prin măritișul cu fii români ai marilor familii valahe. Oricum, voința paternă a cîștigat, aici, în detrimentul unei iubiri care poate chiar fusese curată și dezinteresată.
La fel ca toate amorurile nefericite, îndrăgostirile românilor de străini eșuează într-o tăcere îndelungată, uneori dureroasă, alteori resentimentară și, în final, resemnată. Cînd nu interesele familiei mînau opțiunile matrimoniale ale tinerilor, atunci iubirea pură, „din dragoste”, se suprapunea cu iubirea patriotică, ce avea o dimensiune profund sentimentală în acel context. Pentru pașoptiști, „partidele matrimoniale veritabile” sînt substituite de criteriul virtuos în alegerile amoroase pe care le fac, iar partenerul/-a virtuos/-ă este cel/cea care dovedește aceleași convingeri ideologice.
În peregrinările sale pariziene, I.C. Brătianu, mutat la Paris, se împrietenește cu familia Kestner și frecventează casa lor, unde o cunoaște pe Mathilda. Brătianu se logodește cu fiica cea mare a familiei Kerstner, însă amorul fulminant se domolește sub gîndul îndatoririlor patriotice pe care și le asumă tînărul. În acest context, pentru un tînăr revoluționar pregătit să-și servească țara mai mult decît să răspundă propriilor dorințe și pasiuni, uniunea cu o străină era de ordinul imposibilității. Brătianu nu credea de bun augur să se căsătorească cu o femeie străină pe care ulterior să o aducă într-un loc necunoscut ei, a cărui limbă nu o vorbește și pentru care i-ar fi imposibil să se sacrifice, așa cum o cere calitatea de soție de revoluționar. Cu toate acestea, ca în cazul multor amoruri neîmplinite, sursele spun că Mathilda ar fi reprezentat una dintre puținele mari pasiuni ale lui Brătianu, care l-a urmărit de-a lungul vieții. Ca răspuns la o înfrîngere amoroasă, tînăra Mathilda își pregătește sfîrșitul de mai multe ori, însă, în cele din urmă, se vindecă de pasiunea pentru Brătianu și decide să nu-i mai evoce numele în casa familiei niciodată.
Cea mai fericită întîlnire a fost cea dintre C.A. Rosetti și Mary Grant, la 1843, o tînără din Guernsey, guvernantă a copiilor lui Odobescu. Aflăm din notele intime ale lui Rosetti că, pînă în momentul întîlnirii cu Mary Grant, suferise din cauza morții a două femei: prima iubită, o anume Sofia, moare subit, apoi moartea mamei. Sabina Cantacuzino notează în monografia familiei Brătianu că oamenii din saloanele bucureștene vorbeau dezaprobator despre curtarea de către Rosetti a acelei femei străine. Pentru un revoluționar, era poate și o datorie morală să-și unească viața cu o româncă aflată pe același calapod ideologic și politic. E simpatic totuși faptul că imaginea unei britanice a ajuns să reprezinte România Revoluționară în celebra lucrare a lui Rosenthal. Nu știm, însă, nici în ce măsură sacrificiile Mariei Rosetti au ținut de „dragostea pentru patria română” sau faptul că și-a sacrificat viața de familie și de mamă pentru a-și urma soțul în aventura lui revoluționară nu a fost altceva decît pură afecțiune pentru un bărbat pe care l-a iubit cu totul și, pe această cale, străină cum era, a reușit să devină „una dintre ale lui”, să aparțină nu doar familiei sale, ci și lucrurilor pentru care Rosetti a trăit mai mult decît pentru altceva.
