Xenofobia este îndeobște considerată ca o trăsătură inerentă gîndirii „reacționare”, ceea ce ar fi destul de surprinzător pentru cititorii clasicilor reacționarismului, precum De Maistre, Bonald sau Donoso Cortéz. Dimpotrivă, în Evul Mediu, legitimarea ascendentă a puterii politice, axată pe voința celor guvernați, de a cărei relevanță crescîndă deținătorii puterii politice vor trebui să țină seama, este nu rareori strîns împletită cu respingerea de către localnici a agenților nu rareori alogeni ai puterii centrale sau a dreptului „străin” (i.e. roman). Autonomia locală și autodeterminarea sînt strîns legate de postulatul implicit al distincției nete dintre cei ce aparțin unei comunități și cei ce se află în afara acesteia.
Indicarea străinului sau a amestecului străin drept cauză a relelor oferă avantajul unei ralieri spontane a comunității în jurul unei idei politice. Străinul poate fi definit din perspectivă etnică, lingvistică sau confesională; el poate fi invadator, opresor sau imigrant. Important este că nu aparține comunității, iar pretenția ca acesta să participe la formarea voinței politice este rizibilă, dacă nu de-a dreptul odioasă. Formarea conștiinței naționale și cristalizarea principiului autodeterminării interne și externe a națiunilor includ inevitabil și o anumită componentă de delimitare ostilă față de străin. Distincția dintre intern și extern (inclusiv cea dintre cetățean și străin), precum și cea dintre public și privat, constituie, de altfel, cele două mari „dualisme” ale sistemului juridic modern (potrivit lui Carl Schmitt, Über die zwei großen „Dualismen“ des heutigen Rechtssystems, în idem, Positionen und Begriffe, 4. Aufl., Berlin, Duncker & Humblot, 2014, pp. 297-308).
Nici în țările române, evoluția statului modern și cristalizarea instituțiilor politice moderne nu diferă față de modelul general european. Acest tipar este accentuat de poziția specială pe care cele două principate dunărene o aveau în cadrul Imperiului Otoman. Interdicția generală pentru musulmani de a-și stabili reședința în Principate și a deține imobile pe teritoriul acestora constituia o componentă esențială a autonomiei acestora și o garanție contra unei eviscerări graduale a autonomiei prin dislocarea elitelor locale și uzurparea drepturilor lor de către resortisanții privilegiați ai puterii suzerane. Prin urmare, soluția normativă a interdicției pentru necreștini (sau, mai precis, pentru neordodocși), accesul la proprietate imobiliară și, implicit, la drepturi politice în Principate, apărea în epocă – la mijlocul secolului al XIX-lea – ca o maximă a înțelepciunii politice.
Puterile europene participante la Congresul de Pace de la Paris octroiază Principatelor o Constituție – Convenția din 7/19 august 1858. Articolul 46 al Convenției cuprinde dispoziții care așază definitiv relațiile politice românești pe un făgaș modernizator. În afara egalității în fața legii, în privința impozitelor și a libertății individuale, textul articolului mai prevedea că „Moldovenii şi Valachii de orice rit creştin se vor bucura de o potrivă de drepturi politice. Exercitarea acestor drepturi se va putea întinde şi la celelalte culturi prin dispoziţiuni legislative”.
Era un prim pas, în sensul recunoașterii drepturilor civile și politice pentru „străinii” aparținînd tuturor confesiunilor creștine. Cîțiva ani mai tîrziu, Mihail Kogălniceanu invoca acest moment – anul 1858 –, reamintind membrilor Adunării Deputaților de temerile, absurde din perspectiva noastră de azi, legate de presupusa acaparare a puterii economice și politice de către armeni. Aceștia erau foarte bine reprezentați în domeniul comerțului, iar acordarea drepturilor politice le-ar fi permis să utilizeze și să-și extindă pozițiile deja cîștigate pentru a exercita o putere politică disproporționată. Dimpotrivă, membrii comunității armene s-au integrat în viața socială și politică a majorității. Kogălniceanu pleda pentru deschiderea treptată a accesului la cetățenie pentru evrei. Recunoștea dificultățile acestui demers, datorate în parte și unei atitudini refractare din partea unor membri ai comunității israelite, care doreau să păstreze toate elementele modului lor de viață tradițional, respingînd orice tendință de integrare politică și socială, după cum nu ignora nici eșecurile guvernelor de dinainte de Unire. Ca obiectiv politic pentru un viitor nu foarte îndepărtat, Kogălniceanu avea în vedere „ziua fericită pentru România unde fiecare din fiii ei să aibă aceleaşi drepturi şi deosebirea de religiune să nu se recunoască decît în templu” (Mihail Kogălniceanu, Opere, vol. III, Oratorie I – 1856-1864, Partea a II-a: 1861-1864, București, Editura Academiei RSR, 1987, pp. 467 și urm.).
Deschiderea limitată și precaută marcată de dispozițiile Legii comunale și, mai tîrziu, de Codul civil (art. 16) a fost anihilată în urma adoptării Constituției din 1866. După ce proiectul inițial prevedea acordarea cetățeniei indiferent de religie, o puternică reacție în sens contrar a clasei politice, sensibilă la surescitarea opiniei publice, determină adoptarea unei formule restrictive, în art. 7 alin. 2 din legea fundamentală: „Numai străinii de rit creștin pot dobîndi împămîntenirea” (Carol Iancu, Evreii din România (1866-1918) – de la excludere la emanicipare, București, Hasefer, 1996, pp. 67-74).
Reculul era evident și brutal. De la o soluție normativă imperfectă, dar practicabilă care lăsa necreștinilor întredeschisă ușa emancipării politice s-a ajuns la negarea de plano a oricărei șanse de dobîndire a cetățeniei române de către un evreu, fie el și născut în țară, din părinți stabiliți aici de decenii. Pentru o problemă de imigrație – afluxul recent al unei populații alogene neasimilate politic, social și cultural, care risca să perturbe echilibrul economic fragil al unei societăți în curs de modernizare – s-a ajuns la impunerea unei bariere confesionale rigide și la negarea explicită a oricărei voințe de a integra măcar parțial un grup etnic și religios numeros și eterogen, cuprinzînd și membri stabiliți de foarte multă vreme în țările române.
Congresul de pace de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878) condiționează recunoașterea independenței României (dar și a altor state din regiune) de consacrarea egalității confesionale în materie de drepturi civile și politice. Legiuitorul român revizuiește în mod corespunzător Constituția, preluînd mot-à-mot în cuprinsul noului articol 7 al acesteia textul articolului consacrat României din Tratatul de la Berlin, dar inserează în același articol noi dispoziții, care stabilesc dobîndirea cetățeniei doar prin lege specială, adoptată pentru fiecare solicitant în parte, precum și interdicția dobîndirii imobilelor rurale de către străini. Împămîntenirea evreilor devenea posibilă în teorie, dar foarte greu realizabilă în practică. Este adevărat că soluția promovată de marile puteri nu era ideală, întrucît viza mai degrabă o problemă confesională (mai puțin relevantă în cazul României) și nu una socială și economică (cum era de fapt). La fel de adevărat este că impunerea din afară în mod unilateral a unor norme constituționale nu apare întotdeauna ca o soluție politică fiabilă pe termen lung, putînd da naștere unor resentimente și animozități din partea politicienilor din statele respective (Carole Fink, Defending the Rights of Others: The Great Powers, the Jews and International Minority Protection: 1878-1938, Cambridge: Cambridge University Press, 2004, p. 38).
În ciuda deficiențelor legate de caracterul heteronom al formulei impuse de marile puteri și a relativei inadecvări a acesteia, vina este în mare măsură a clasei politice românești. Tratatul internațional lăsa legiuitorului român un larg spațiu de manevră sub aspectul modalităților de implementare a clauzelor sale, de care acesta s-a folosit din plin. Animat de intenția pioasă de a proteja forța de muncă națională în industrie și meșteșuguri, precum și firavele elemente incipiente ale unui comerț național, legiuitorul român nu a avut în vedere problema integrării politice a unei comunități din ce în ce mai numeroase, care s-a asimilat treptat, adaptîndu-se în mod voluntar realităților sociale, culturale și economice din țara noastră. Blocarea de facto a accesului la cetățenie pentru marea majoritate a evreilor din România antebelică a fost considerată ca o eludare, dacă nu chiar o încălcare fățișă a Tratatului de la Berlin, și a determinat marile puteri să instituie un sistem mult mai cuprinzător și intruziv de protecție a minorităților, în cadrul Conferinței de pace de la Paris (1919-1920) (Marius Balan, Statutul minorităților naționale, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2013, pp. 59-60).
Despre șansele reduse de a converti, prin măsuri legislative, puterea politică a majorității în succes economic al unor grupuri – minoritare sau majoritare – în dauna unei minorități aparent favorizate de șansă, a cărei reușită pare multora inechitabilă și nemeritată s-a scris în literatura economică mai recentă. (Vezi mai ales lucrările lui Thomas Sowell: Discrimination and Disparities, New York, Basic Books, 2019; Civil Rights: Rhetoric or Reality, New York, Harper and Collins, 2014 (© 1984); Affirmative Action Around the World: An Empirical Study, New Haven, London, Yale University Press, 2005.)
Nu le putem lua în nume de rău guvernanților români antebelici dorința sinceră de a încuraja „industria națională” și „comerțul național” prin măsuri restrictive privitoare la „străini”. Rezultatele acestei politici au fost însă derizorii, iar costurile, exorbitante.
Marius Balan este conferențiar dr. la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde predă cursuri de Drept constituţional şi instituţii politice şi de Drept constituţional european.
Credit foto: Wikimedia Commons
