În 2018, un influent om de afaceri român afirma într-un interviu că "oamenii din Asia sînt născuţi să servească". Nu era o gafă de moment, ci expresia unui mod de gîndire adînc înrădăcinat în mediul de business autohton: cel care vede în muncitorii străini o resursă ieftină, docilă și înlocuibilă. Corpuri docile din care se poate extrage muncă mai ieftin și în condiții mai puțin stricte decît din corpurile localnicilor. Autorul declarației este astăzi vicepremier într-un guvern care pretinde că vrea să reformeze România cu biciul și să o scoată din criza deficitului. E relevant să ne amintim această declarație pentru a avea o idee mai clară asupra stilului de business pe care-și dorește să-l aducă în politica românească. Felul în care sînt descriși acești muncitori străini reflectă o dimensiune esențială a acestui „stil de business”: unii sînt „născuți să comande”, alții „să servească”. Unii creează „valoare”, alții o cară în spinare.
Din 2018, România a devenit din ce în ce mai dependentă de forță de muncă adusă din Asia de Sud-Est. În restaurante, hoteluri, servicii de livrare sau construcții, acești lucrători sînt parte integrantă a economiei. Cei care intermediază aceste importuri au dezvoltat un business înfloritor. Dar statutul acestor străini rămîne fragil. Deși au contracte de muncă și plătesc taxe, nu sînt priviți ca oameni care contribuie, ci ca o prezență temporară, cu drepturi minime și expunere maximă la abuzuri, care contribuie la menținerea salariilor cît mai jos.
Această atitudine nu e nouă sau specifică României. E aceeași cu care sînt tratați de decenii românii plecați în Vest. Mulți dintre ei lucrează acolo în condiții grele, prost plătite, pe posturi refuzate adesea de populația locală. Aceștia știu, sau ar trebui să știe, cum funcționează această împărțire. O trăiesc în carnea și oasele lor zi de zi. O simt în privirile celor care le apreciază spinările "făcute" pentru munci grele și în frica sau disprețul localnicilor cu care se intersectează în afara muncii. Mulți dintre ei nu sînt acolo pentru că așa au visat, ci pentru că nu au alternative reale în țările lor de origine, fiind mereu cei sacrificați pentru dezvoltare economică, depășiri de crize etc. Ajunși în Germania, Italia, Marea Britanie, sînt adeseori doar corpuri în tranzit, angajați de mîna a treia, pe care patronii îi vor tăcuți, docili, ieftini. De muncit, să muncească mult și bine. De comentat, să comenteze puțin spre deloc. Statutul lor nu e cetățenia, ci provizoriul.
Același model se reproduce de cîțiva ani în România. Muncitorii străini sînt aduși pentru a acoperi lipsa forței de muncă locale, într-o logică extractivistă cît se poate de rudimentară. Nu există un discurs public serios despre integrarea lor socială, accesul la servicii publice sau protecția împotriva exploatării. Și cum ar exista, cînd în contextul anterioarei crize economice (2009-2012) s-a modificat Codul Muncii și Legea Dialogului Social pentru a îngreuna sindicalizarea și pentru întări poziția patronilor în raport cu angajații lor? Dimpotrivă, pentru a evita situația în care România e folosită ca țară de tranzit înspre state europene cu salarii mai mari pentru aceleași categorii de munci, lobby-ul patronal a obținut legiferări care-i împiedică pe muncitorii non-europeni să schimbe angajatorul în primul an, fără acceptul acestuia. Un fel de legare de glie, menită să accentueze dependența de angajator a acestei categorii de muncitori.
Acest „străin” a devenit parte esențială din economia cotidiană europeană. Îl vedem prin bucătăriile restaurantelor, la terase, pe șantiere, în depozite și pe drumuri. Fără El, roțile capitalismului european s-ar înțepeni într-un hîrîit incomod. Dar tocmai pentru că e indispensabil, El trebuie ținut într-o zonă de incertitudine și vulnerabilitate: să nu ceară drepturi, să nu huzurească, să nu îndrăznească să vrea mai mult. Căci altfel se strică jocul. El trebuie distribuit în mai multe roluri: ba substituie forța de muncă locală, ba e țap ispășitor lipsit de voce în scenarii conspiraționiste despre salarii mult mai mari decît cele pe care le-ar putea cîștiga românii pentru aceeași muncă. Logica acestui model economic și politic e simplă: extragi cît mai multă muncă, la costuri cît mai mici, de la oameni care nu se pot apăra. În multe domenii, angajatorii caută forță de muncă ușor de controlat, iar autoritățile închid ochii la nereguli, atîta timp cît piața funcționează.
România nu duce lipsă de forță de muncă. Duce lipsă de condiții decente de muncă și mai ales duce lipsă de o plată corectă a muncilor grele. În multe cazuri, atît muncitorii români, cît și cei străini au parte de același tip de precaritate. A-i pune unii împotriva altora e o strategie veche, dar eficientă: fragmentează, distrage atenția și menține statu quo-ul. Cînd ai și o criză a datoriei în care austeritatea e vînturată ca alternativă unică, un astfel de Străin devine o unealtă foarte utilă pentru cei „născuți să conducă” și să conserve privilegii.
Valer Simion Cosma este antropolog și directorul Bibliotecii Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.
