Am fost de curînd la un stand-up comedy al unui român, aici în Japonia. Tipul vorbea în broken English, ceea ce i-a făcut show-ul un deliciu. M-am gîndit că-ți trebuie nu doar curaj, ci și un soi de rafinament comic ca să reușești să articulezi glume cu acel accent est-european – să faci din asta o metaforă vie. O să-i spunem V.
Imediat după ce a urcat pe scenă, a întrebat dacă sînt români în sală. După cîteva secunde de ezitare, trei mîini s-au ridicat. V. a prins momentul și a început o conversație cu L. A întrebat-o ca-ntr-un chestionar improvizat: ce face aici, de cîți ani e în Japonia, dacă are prieteni japonezi. A răspuns: a few. V. a ridicat o sprînceană: la Tokyo mi-a zis cineva că n-are nici unul. De ce crezi că se întîmplă asta? Răspunsul ei a venit calm, ca un lucru pe care îl înțelesese de mult: „Cred că japonezii au o altă definiție a prieteniei. Foarte diferită de felul în care o înțelegem noi, românii”. Mi s-a părut cel mai sincer și elegant lucru spus în seara aceea. Părea rostit dintr-o înțelegere matură a diferenței. În sala aceea plină de necunoscuți, răspunsul ei a atins un punct nevăzut, dar familiar: te obișnuiești cu ideea că apropierea umană nu arată peste tot la fel. Și că asta e în regulă.
De-a lungul anilor, am auzit, multe plîngeri ale gaijin-ilor: că japonezii sînt impenetrabili, insensibili, ipocriți sau excesiv de formali. Și poate că aceste nemulțumiri veneau dintr-o frustrare sinceră. Alteori din neînțelegere, din grabă, din refuzul de a se așeza cu adevărat în realitatea celuilalt. M-am surprins și eu gîndind, uneori, că poate e ceva în neregulă cu mine. Că poate lipsa mea de adaptare sau dificultatea de a construi relații autentice spune ceva despre mine, nu despre ei. Mi-am întors oglinda spre interior. Oare zîmbesc greșit? Spun „mulțumesc” prea rar? Prea direct? Bat la uși care nu se deschid pentru că nu știu eu să bat? Sau pentru că n-au fost niciodată menite să se deschidă?
Cuvîntul gaijin, adesea folosit colocvial, înseamnă „persoană din afară”. Dar nu e un cuvînt neutru. Are margini tari, neprimitoare. Nu spune cine ești, ci cine nu ești. Nu ești de-al nostru. Nu aparții. E un verdict. O linie trasată cu carioca între „noi” și „ceilalți”.
La fostul loc de muncă, statutul meu de străină era suficient pentru ca orice idee, oricît de constructivă sau imaginativă, să fie tratată cu o politețe plată și apoi ignorată complet. Propunerile mele se volatilizau în aerul condiționat al ședințelor. Era suficient dacă le rosteam eu. Nu conta conținutul. Într-un context în care apartenența la majoritate e echivalentă cu autoritatea, în schimb, a fi altfel – a fi străin – înseamnă, în ochii lor, a fi irelevant. Nu o luam personal, dar o simțeam în oase.
Una dintre cele mai ciudate dificultăți personale rămîne sistemul senpai – kohai. O ierarhie relațională bazată nu pe merite, ci pe vîrstă, vechime, precedent. Fiica mea cea mare îl respinge aproape visceral. Îl găsește absurd, chiar opresiv – un sistem care inhibă gîndirea liberă și creează un tip de conformism sufocant. Cea mică îl acceptă fără protest. Îi place ordinea, simetria pe care o aduce în relațiile sociale, predictibilitatea rolurilor. Pentru ea, sistemul e o formă de stabilitate, poate chiar de siguranță. Mă uit la ele, mă uit la mine și mă întreb care dintre noi înțelege mai bine Japonia. Sau poate fiecare înțelege o fațetă diferită a aceleiași culturi – și adevărul nu e într-una sau alta, ci între.
Cît despre prietenii japonezi – da, există. Dar relația nu se înfiripă spontan, ci se decantează în ani. Nu vine cu îmbrățișări și confesiuni la un pahar de vin, ci cu ritualuri discrete, cu gesturi repetate, cu o fidelitate construită lent. Nu e o prietenie lipsită de profunzime, ci una codificată diferit. Mai puțin demonstrativă, poate mai puțin accesibilă – dar nu mai puțin reală. Uneori, aceste gesturi vin din partea celor cu care n-ai schimbat niciodată o vorbă. M-am mutat de curînd și, din nou, în acest cartier, mă aflu în postura de străină. Oamenii nu se mai sperie de mine pe la colțuri de stradă, cum se întîmpla acum douăzeci de ani, dar le simt privirile. Zilele trecute, fără să bată la ușă sau să lase un mesaj, vecina mea în vîrstă a lăsat la intrare o plasă cu fructe. Un gest simplu, care nu cerea nimic în schimb. Am stat pentru o clipă privind acel dar și-am înțeles că vorbește mai mult decît orice cuvinte.
A fi străin într-un loc îndepărtat nu e doar o chestiune de geografie. E o stare de conștiință. E senzația că porți tot timpul o etichetă invizibilă pe frunte. Că poți învăța limba, cultura, codurile – dar nu și gramatica apartenenței.
Și cu toate astea, în străinătate – adică la marginea propriei tale narațiuni – înveți cine ești cu adevărat. Departe de casă, ești cel mai aproape de tine – știu, pare o formulă deja uzată. Dar abia în fața „celuilalt” – a celui diferit – începi să te întrebi cu adevărat cine ești. Ce ți se pare firesc, ce nume dai frumosului, după ce reguli trăiești. Celălalt devine oglinda în care te vezi pentru prima oară limpede.
Sabina Yamamoto este scriitoare și locuiește în Japonia. Cartea sa de debut, Nu mai e nimeni acasă, a apărut la Editura Vellant, în 2023
Credit foto: Wikimedia Commons
