Cel care a adus Străinul în viața noastră a fost tata; a făcut-o plecînd cu un contract de muncă în Siria, țară prietenă, bogată în petrol, pentru care români ca el au construit rafinăria de la Baniyas. Aveam doi ani atunci, așa că practic am crescut cu calciu Sandoz sirian, în salopete de jeans cu etichete în arabă.
Cînd am învățat să citesc, mama îmi cumpărase Povești nemuritoare sud-americane; inspirată de Yara, zîna apelor, și de Pedro Urdemales, un fel de Păcală latin, în clasa I făceam deja mîncare păpușilor – sarmale cu manioc; în spatele blocului, acest ingredient era reprezentat de o plantă numită moțul-curcanului; prin comparație, două decenii mai tîrziu vederea unui manioc adevărat s-a lăsat cu o mare dezumflare.
Cînd tata a lucrat la ridicarea liniilor de electrificare din Irak, în portofoliul nostru culinar au intrat Chicklet și 7up, băutura ușor piperată, exotică și, mai ales, occidentală. Tot pe atunci am aflat despre mîncarea cunoscută azi ca libaneză, în fapt pan-arabă, dintr-un jurnal de călătorie scris de Sever Noran, un inginer român care a lucrat și el la Baniyas. Din paginile lui am învățat nume de mîncăruri pe care, copil fiind și ignorînd deci granițele închise de regimul comunist, le credeam posibile, accesibile cîndva. Lectura lor însă îmi rămînea cel mai adesea ermetică, în ciuda recitirii pasajelor pînă la memorare; năut și vinete știam, pastă de susan și sirop de rodii înțelegeam deși nu le cunoșteam, dar lipia ubicuă azi în viața noastră se chema khobiz și eu nu știam cum să mi-o imaginez; nici labneh sau tabouleh, fatoush, hummus, kebab cu vișine sau muhammara; la moutabal îmi venea în minte salata de vinete a mamei, la kibeh piftelele lui mamaie. În 2008-2009, cînd am vizitat Siria, le-am mîncat pe toate și multe altele; dintre toate, cea mai dragă rămîne kunafe de la Naranj, în Bab el Touma din vechiul Damasc.
Schimbarea de regim din ’89 a adus prima pizza în meniul familiei noastre; cînd mama îi spunea bunicii să ne țină în casă, nu în curte, în acel decembrie turbulent, eu visam că în ianuarie voi vizita Italia. Era încă iarnă, cînd, fără să știe, mama a făcut un deep dish, Detroit style pizza, cu topping de sezon, neo-românesc, din cîrnații lui mamaie și castraveți murați. Azi ne raportăm la astfel de mîncăruri în paradigma memoriei afective și a nostalgiei, atunci era o minunăție fierbinte pe ale cărei leftovers grăsimea s-a lichefiat nu prea atrăgător a doua zi.
Curînd după acel decembrie, vizavi de blocul nostru a apărut un supermarket arăbesc (s-a dovedit a fi turcesc sau invers, nimeni nu mai știe). Se numea Family și avea rafturile înțesate cu conserve, plicuri, pungi și cutii. Era locul meu preferat de petrecut timpul, fiind practic prima întîlnire full frontal cu mîncarea Celuilalt – dolma în frunză de viță, nar, siropul lipicios de rodii știut din cărți, Danish cookies în cutii rotunde de metal, çikolata, budinca supangle etc. Family, cumpărat mai tîrziu de La Fourmi, cumpărat și el la rîndul lui de Mega Image, a fost școală bună pentru mine; desigur, mai mult citeam etichete decît cumpăram efectiv, căci (nici) în 1992-1993 economia nu duduia. Apoi, prin 2001, abia intrată în cîmpul muncii, descopeream brunch-ul, i-am zice azi, de la Nasser, cel original de la Piața Domenii. În acel local mic, am învățat ce deliciu poate ieși din lucruri simple – năut, iaurt, usturoi și lipie prăjită. Tot acolo am învățat că stereotipurile sînt de luat cu un grăunte de sare și că oamenii cer și oferă respect în moduri atît de variate, atît de subtile – turcii, sirienii și italienii, veniți ca primi investitori în țară, erau cunoscuți și ca avînd bogate portofolii romantice, cu exit-uri tumultuoase. La acest restaurant sirian am descoperit muhalabia, budinca de lapte și făină cu orez.
Italienii au intrat în peisajul meu culinar prin Caffè Latte de pe Schitu Măgureanu; ne-am răsfățat acolo cu o ciocolată caldă cremoasă, budincă la pahar, pe care nu am mai găsit-o altundeva. Cafeneaua era mai occidentală și deci mai intimidantă; în plus, stereotipurile își dovedeau acuratețea. Anii 2000 au însemnat și ieșirea din țară și privilegiul atîtor farfurii, povești și oameni străini după vorbă, după port. Tot în acel deceniu au reapărut în viața noastră, a bucureștenilor, francezii; mă gîndesc la Delicateria Traiteur de pe Puțul lui Zamfir, magazin sofisticat, scump, de ocazie, de dus în vizită; practicam des zgîitul în vitrina cu foie gras, brînzeturi mucegăite și torturi rafinate.
Ultimele două decenii ne-au pus în farfurie Orientul, Occidentul și lumile Sudului Global. Avem chinezesc, japonez, mexican, peruan, georgian, african, pe lîngă mai vechile italiene, franțuzești și spaniole. Mîncăm ramen, tacos, hot pot, momo, kottu. Nu știu cît de mult ingerăm însă și povestea, contextul, originea unui dish, dar cu siguranță ne-am colorat paleta de condimente virînd de la predominant verde cu puțin roșu (pătrunjel, mărar, leuștean, tarhon și boia) spre turmeric, pul biber, gochujang, soia și miso. Am luat busuiocul de la icoană și l-am presărat pe paste, scorțișoara de la plăcinta cu mere e bună și pe carnea de porc, iar ciorba strămoșească, spun chef-ii, e mai gustoasă și mai hrănitoare dacă o gătim ca pe un ramen – un stoc bază, fiert ore, în care punem la final legume fresh; un mod de a mînca the best of both worlds. În plus, le sînt recunoscătoare străinilor pentru faptul că, grație și datorită lor, am ajuns să prețuim mai mult propria bucătărie, fie ca mișcare de rezistență, cîmp de bătălie și etnocentrism, fie drept catalizator al noii mișcări neoromânești din restaurante. Nico Lontras și Alex Petricean sînt printre primii bucătari întorși acasă hotărîți să arate lumii că avem cu ce, cu cine și de ce, inspirați de mîndria cu care Alții pun în farfurie produse locale și rețete de familie.
Cînd scriu aceste rînduri sînt în Londra, Mecca mea culinară. Între o masă taiwaneză la restaurantul meu preferat și un festival de food & culture uzbec, a mă gîndi la Străinul din bucătăria de acasă s-a dovedit un exercițiu provocator și util. Multă vreme, străini au fost cei din afara țării, dar lumea se schimbă și privirea se întoarce spre interior. Străin este nepalezul venit la muncă în România, gătind pentru conaționalii săi, dar și ai mei, la fel cum străină îmi era și Teodora, care ne-a fost vecină o vreme în copilărie. Alteritatea ei, în conformiștii ani 1980, se construia pe trei piloni – era olteancă, divorțată și punea frișcă pe dulceața de gutui, în pahare pentru whiskey. Nu e nevoie de mult pentru a-i cataloga pe alții drept străini, dar e copleșitor cît de bogați ne face acceptarea lor, la masă și nu numai.
Adriana Sohodoleanu este antropolog gastronomic.
Credit foto: Wikimedia Commons
