Spunea Camus, în prefața la ediția în limba engleză a Străinului (preluată mai tîrziu și în Opere complete), că ideea din spatele personajului său e una paradoxală: cine nu plînge la înmormîntarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte. Simțind nevoia să-și clarifice poziția, acesta adaugă că Meursault „nu joacă acest joc”, altfel spus el nu intră sub incidența vreunui comportament preconceput valabil pentru timpul său, trebuind să fie, așadar, condamnat. Titlul Străinul trimite deci la condiția sa voit periferică, el fiind un personaj construit pentru a explora dezobediența unor preconcepții despre natura umană, literatura și ficțiunea servindu-i lui Camus drept un prilej pentru a explora această nesupunere. Acum, de ce ar fi avut el nevoie de un context ficțional ca să facă asta? À quoi bon la littérature? Ce face literatura așa special cu noi? Dar noi cu ea?
Pe de altă parte, dacă e să arunc o privire peste timp, mi-e imposibil să nu mă gîndesc că, în contemporaneitate, stilul „plat” al lui Camus, dar și unele icniri reverențioase față de absurd, se regăsesc cu prisosință în cărțile și aparițiile mediatizate ale unui alt scriitor francez hiper-mondializat, Michel Houellebecq. Și tocmai despre „stranietatea” lor în raport cu ficțiunea și vremurile în care s-au afirmat am să încerc să discut în cele ce urmează: dacă Camus vede în literatură un scut împotriva eternelor lupte cu absurdul și cu angoasa, ce face Houellebecq e să o rezume la o așa-zisă platformă neputincioasă, parțial mocnită, de observare a unei lumi parazitate, aflate deja în descompunere. Altfel spus, chiar dacă cei doi partajează o postură a „străinului” în peisajul cultural de care aparțin, înstrăinarea lui Camus e una revoltat-umanistă, pe cînd a lui Houellebecq e mai degrabă una a pesimismului dezabuzat.
Revolte și autopsii. Ficțiunea asmuțită
Dacă ne uităm mai întîi la Camus, relația lui cu literatura e una cu adevărat nefirească. Primul cînd vine vorba de a fi indiferent față de viață, exuberanța lui nu iese la iveală decît atunci cînd discuțiile sînt purtate în jurul artei. E suficient să ne aducem aminte ce spune la un moment dat în Mitul lui Sisif, din care parafrazez: pentru a supraviețui și a da sens existenței sale, omul trebuie să creeze. Ba chiar și celebrul „créer, c’est vivre deux fois”, atît de viralizat pe Internetul soft intelectual, tot la o chestiune mai degrabă „meta” trimite. Astfel, ficțiunea, așa cum o înțelege el și după cum o va și disemina mai tîrziu, nu e o fugă de angoasă, nu e o fugă spre pajiști verzi adăpostitoare, alături de creaturi mici și vulnerabile, ci e o veritabilă armă. Contrar a ceea ce susținea așa-zisul său amic Sartre, de care s-a și rupt amical prin anii ‘’50, după publicarea Omului revoltat, Camus nu crede nici că literatura ar trebui să servească vreo revoluție politică. Făcînd abstracție de tensiunile politice și militare atît de puternice ale vremurilor sale, el se orienta mai degrabă spre apărarea unor valori mai curînd universale, lucru care ridică încet-încet suspiciuni în cercurile radicale pe care le frecventa.
De cealaltă parte, Houellebecq se folosește de spațiul pe care literatura i-l oferă pentru a critica fățiș tot ce nu-i convine la societatea în care trăiește. Acum, bizareria în cazul lui se produce cînd, din postura acestui scriitor creator de personaje revoltate, afirmă lucruri precum „Literatura nu servește la nimic”, ca mai apoi să spună că „Numai literatura poate să dea această impresie de contact cu un alt spirit uman, în integralitatea lui, cu slăbiciunile și cu mărețiile lui, cu limitele, cu micimile, cu ideile și cu credințele lui”. Să redeschidem discuția despre ambiguitatea lui construită în parte pentru a vinde, dar și pentru a aduna firimituri de capital simbolic ar fi prea ușor. Cred că, de fapt, aici e scoasă la iveală cel mai bine munca în slujba ficțiunii – primul citat îi aparține scriitorului Houellebecq și este scos dintr-un număr din 2002 al Nouvelle Revue Française, pe cînd al doilea îi aparține naratorului din Supunere, narator care, dacă ne aducem bine aminte, era un universitar specialist în Huysmans. Stranietatea lui Houellebecq are la bază și această construcție fără cusur a unor personaje reprezentative pentru statutul și apartenența lor. Precum Michel, occidentalul muncitor în turism din Platforma, el este pe alocuri atît de problematic în asumpții, încît uităm că, din punct de vedere tehnic, e perfect: exact cît trebuie de problematic pentru a ilustra un bărbat alb privilegiat, fără probleme financiare ori sociale.
Așadar, stranii la Camus sînt mocnirile utopice în ceea ce privește arta, pe cînd la Houellebecq exact pe dos – stranii îi sînt puseurile de luciditate care îi spun că literatura nu (mai) are nici o putere, dar care, totuși, nu îl opresc din a scrie. Practic, ambii sînt, în felul lor, niște scriitori ai refuzului: unul refuză în numele speranței, pe cînd celălalt refuză în numele deznădejdii, al neputinței.
Gabriela Vieru este traducătoare și doctorandă la Universitatea „Al. Ioan Cuza“ din Iași și la Sorbonne 3, Paris.
Foto: Albert Camus
