Ne simțim deseori ultragiați moral de ce li se întîmplă unor străini ce cad victime ale crizelor, dezastrelor naturale sau războaielor. Suferințele unor oameni care nu ne vorbesc limba sau care nu au același pașaport pot fi resimțite chiar mai puternic decît cele ale unor conaționali. Alteori, însă, se instalează o distanță morală puternică ce ne face dacă nu indiferenți, atunci măcar lipsiți de interesul pe care-l acordăm suferințelor altora. De unde vin aceste diferențe, de ce ne simțim apropiați de unii străini, dar nu de alții? Mai mult, de ce conaționalii au prioritate (sau se presupune că ar trebui să aibă prioritate) în ordinea resurselor limitate de interes și solidarizare pe care le putem avea față de străini?
Evident, în realitate, inclusiv solidaritatea între conaționali a fost construită istoric prin proximități, cuceriri și diviziuni ale secolelor trecute. Politic, cultivarea afecțiunii pentru ceilalți cetățeni ai comunității politice era deja văzută din timpurile lui Aristotel sau ale Romei republicane ca o condiție necesară pentru o guvernare colectivă care să evite despotismul. Dacă raporturile dintre cetățeni ar fi doar comerciale sau familiale, n-am avea încredere unii în alții și nici capacitatea de a ne uni politic împotriva celor ce vor să fie tirani. De aceea, sîntem obligați să cultivăm o anumită iubire de țară – pe care de obicei o numim patriotism – care presupune tocmai o formă de afecțiune pentru cei de care depindem și de al căror sprijin avem nevoie pentru a fi liberi. Nu putem fi niciodată liberi singuri, ci doar împreună cu ceilalți.
Mai aproape de noi, solidaritatea a devenit numele acestei iubiri cultivate între cetățeni care, de fapt, își sînt unii altora complet necunoscuți. E o formă de grijă și de prietenie cetățenească ce face ca fiecare dintre noi să accepte să moară apărînd aceste bunuri uneori abstracte (de exemplu, în cazul unui război) sau să accepte tacit impozitele ce fac posibilă construcția un sistem instituțional complex de uniformizare culturală și politică, de educație și – nu în ultimul rînd – un stat social al cărui rol este să reducă suferințele și să echilibreze șansele celor mai defavorizați dintre „noi”. Am construit deci în ultimele secole un „noi” care nu e format doar din supușii fără voie ai unui rege sau ai unui satrap, sau din apartenențe tribale sau familiale, ci din cetățeni care-și recunosc unii altora apartenența la o comunitate de valori și de destin politic.
Cu puține excepții, acest „noi” a fost istoric construit împotriva unor străini care nu se deosebesc doar prin aspecte exterioare vizibile, precum limba sau forma bisericilor. Am construit acest „noi” mai ales prin justificarea diluării sau absenței raporturilor de solidaritate cu străinii. În afară de autorii clasici ai cosmopolitismului, puțini pledau pentru ideea că ar trebui să avem o grijă identică pentru conaționali și pentru străini, indiferent de cît de mare e distanța fizică, politică sau culturală dintre „noi” și ei. De altfel, singura expresie cu adevărat universală a cosmopolitismului este parabola bunului samaritean.
Și totuși, în ultimul secol s-au conturat noi forme de toleranță, iar uneori chiar de afecțiune și solidarizare, mult dincolo de frontiere sau apartenențe administrative la statele-națiune. Parțial, acest lucru este rezultatul migrației ultimelor decenii, care a reflectat schimbări demografice și politice în multe state ale Nordului și Sudului global. Parțial, este rezultatul conștientizării apartenențelor multiple și al materializării unor sfere publice globale, în care mulți își dau seama că împărtășesc pasiuni, identități și interese mai degrabă cu oameni din colțuri diferite ale lumii decît cu propriii semeni. Parțial, e recuperarea memoriei (deseori traumatice) a unor istorii comune, pe care noile generații încearcă să o depășească în felul lor. Cert e că solidaritățile și solidarizările au trecut de mult dincolo de frontierele și de limitele produse cu greu (și cu consecințe grave) de construcția modernă a solidarității naționale exclusive.
Și totuși, nu am devenit întru totul cosmopoliți. Dacă privim cu atenție, solidarizările transnaționale nu sînt nici ele lipsite de criterii de excludere. Cu cît ne solidarizăm mai mult cu (îndeobște) victimele unei crize globale, cu atît le ignorăm mai profund pe celelalte. Am depășit de ceva timp orizontul de solidaritate al statelor-națiune, dar nu am devenit cu adevărat universali. Avem în continuare propriile idiosincrazii, ierarhii de valoare și relevanță a suferinței, iar lentilele noastre morale – deseori ideologice – văd doar anumite situații și nu văd multe altele. Absolutizăm anumite cauze și uităm altele poate la fel de relevante. Negăm sau ignorăm solidaritățile altora, cerîndu-le imperativ să recunoască superioritatea morală a solidarităților noastre. Există, cu alte cuvinte, străini care nu ne mai sînt străini. Și există în continuare străini care nu ne privesc.
Camil Alexandru Pârvu este conferențiar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București și director al Centrului de Cercetare „Fundamenta Politica“ al Universității din București.
