Anii 80

Mi-am dat seama, de curînd, că, și după o viață, eu încă aleg bananele cele mai verzi din ladă.

Fără să vreau îmi aduc aminte de precaritatea opțiunilor din anii 1980.

Duce o viață boemă, de belfer, comite gesturi care dau naștere unui folclor urban (mănîncă o garoafă la o lansare de carte, de exemplu).

Oamenii, pînă la urmă, nu s-au lăsat copleșiți de lipsuri, ci au dezvoltat strategii de supraviețuire care au funcționat eficient.

Televiziunea anilor ’80, încîlcită în ițele triumfaliste și alunecoase ale vremurilor, pune sub semnul întrebării valoarea și natura adevărului.

Fantasma Occidentului capitalist bîntuia România anilor ’80, iar discoteca era unul dintre locurile unde aceasta împrumuta ritm, corp și o prezență.

Adevărul sau minciuna sînt ale noastre, ca și reprimarea și eliberarea, nu ale timpului.

Produse de bază precum zahărul, uleiul, făina încep în anii ’80 să fie raționalizate și distribuite pe cartelă.

Muzeul Amintirilor din Comunism a fost creat ca o platformă pentru vocile celor care au trăit anii comunismului.

Cu o mînă ții receptorul la ureche, iar cu cealaltă bagi monedele în fanta aferentă, cîte ai, niciodată destule.

Nu pot să nu mă gîndesc la cît de diferiți puteau fi, de fapt, adolescenții de atunci față de cei de azi.

Halatul muncitoresc a fost, în primul rînd, un simbol al productivității planificate, o uniformă a egalității forțate.

Cîteodată trece în vizită spre IMGB și noi trebuie să strîngem rufele din balcon, ca să nu se vadă.