Să mi se permită în acest text cîteva reflecții subiective despre o epocă pe care am trăit-o aproape 14 ani. A fost o perioadă în care nu mergeai la supermarket, la Auchan, Carrefour, Kaufland, Lidl, Mega Image, Metro, Selgros etc., sau la mall, ci la Alimentara, Aprozar (Aprovizionare cu Zarzavaturi) și Gostat (Gospodărie de Stat). Dar, înainte de aceste promise rememorări personale, o precizare despre contextul istoric. Nicolae Ceaușescu a decis la începutul anilor 1980 achitarea integrală a datoriilor externe, ceea ce a adîncit crizele sistemice ale regimului său politic personal și avea, pînă la urmă, să îi pecetluiască sfîrșitul. În 1989 reușise să înfometeze o bună parte a propriului popor. Maladiile românilor erau legate de sindromul celor trei F: foame, frig, frică.
La nivelul populației, al omului simplu, deci și al familiei mele, s-a vădit cel mai mult penuria de alimente de bază – pîine, carne, lapte, cafea etc. Uleiul și zahărul erau raționalizate, adică „pe cartelă”, cozile erau imense. În plus, în ultimii ani ai regimului Ceaușescu puteai cumpăra unele produse doar cu buletinul de identitate. În aceste condiții, multe localități ale țării s-au închis practic pentru cei din exterior atunci cînd venea vorba despre vînzarea/cumpărarea produselor esențiale traiului. Celebra vorbă din epocă Dați doar două sticle (de Pepsi Cola sau de altceva), ca să ajungă la toată lumea de la coadă! se traducea aici prin: Vă dăm – de fapt: vă vindem – doar dacă sînteți din orașul nostru! Prin vara anului 1988, eram în concediu cu sora mea și cu părinții la Băile Herculane și am făcut o scurtă expediție la Drobeta-Turnu Severin, în principal pentru a ne aproviziona din renumita Piață a Sîrbilor din sus-amintitul oraș dunărean. Găseam acolo ceea ce nu puteam cumpăra din București și din stațiunea de pe Valea Cernei – ciocolată, bomboane, gumă de mestecat, cafea, țigări etc. Totuși, ne-am dat seama că ne lipsește pîinea, așa că am încercat să cumpărăm franzele de la cea mai apropiată brutărie. După un stat la coadă destul de obositor și cronofag a venit șocul atunci cînd vînzătoarea a refuzat să ne servească, deoarece nu figuram cu domiciliul în oraș. Ne-a dat doar o pîine abia după lungi insistențe în timpul cărora mama ajunsese în pragul disperării și ne invocase patetic pe noi, cei doi copii pricăjiți. Banane nu se prea găseau; cred că pînă în decembrie 1989 am văzut aceste fructe exotice doar de vreo două-trei ori. Cînd aveam portocale era un soi de binecuvîntare cerească.
Și încă familia noastră a fost una „favorizată” sau nu așa oropsită, deoarece pînă prin 1985 bunicul patern, care lucra la o unitate de alimentație publică din zona Pieței Galați (Piața Gemeni de azi) ne mai aducea cîte ceva (produse care altminteri erau greu de găsit și pentru alții erau „delicatese”). Mama, care a fost mai mereu o ființă răzbătătoare, inventivă și optimistă, a găsit și în ultimii ani ai ceaușismului o soluție de a supraviețui, de a ajunge la cîteva alimente care nu erau pe piață: prin nu știu ce metodă și datorită nu știu cui, a ajuns să achiziționeze diverse (produse alimentare, spirtoase, bomboane cubaneze, ciocolată etc.) de la o Casă de comenzi. Probabil prin PCR – „Pile, Cunoștințe Relații”. Numai că, din ce îmi amintesc, cei de acolo te cam forțau să iei de toate, iar costul urca foarte mult. Așa că ai mei improvizau, nu se bazau doar pe salariu și pensie. Bunicul meu s-a angajat ca figurant la Buftea (parcă la filmul Secretul armei secrete), mama mai trăia din croitorie, tata repara biciclete ș.a.m.d.
Azi am un nepoțel pe care l-am răsfățat. Așa se face că, de cîte ori mă vede, mă întreabă ștrengărește dacă i-am adus un cadou. Înainte de a-l vizita am sute de variante: adică mici daruri pe care le-aș putea lua din magazinele sau standurile de jucării. Fără să vreau îmi aduc aminte de precaritatea opțiunilor din anii 1980. Erau niște jocuri Dacii și romanii, Nu te supăra, frate!, soldăței de plastic, sub formă de cowboy și indieni. Cam atît. Poate nu e oportun acum, cînd Odessa este ținta dronelor și rachetelor rusești, să rememorez un moment din copilăria mea. O să o fac, totuși, pentru a reda mai bine atmosfera de atunci. Tatăl meu lucra înainte de 1989 la o unitate economică numită ICRM (pentru neștiutori, o abreviere de la Întreprinderea de Comerț cu Ridicata al Metalelor). El a ieșit o singură dată din țară, și doar în URSS, cu un pașaport colectiv, nu individual. Cred că deja era Gorbaciov la putere. Tata plecase cu o delegație de la serviciu în R.S.S. Moldovenească și R.S.S. Ucraineană. A fost o sărbătoare atunci cînd, la întoarcere, mi-a adus de la Odessa un pistol „Colt”, de jucărie. Azi aș spune că e un imens paradox: o armă americană, chiar dacă de jucărie, cumpărată din... Uniunea Sovietică. Taică-meu nu o găsise la noi. România lui Ceaușescu ajunsese atât de rău, încît unii români din zona frontierei răsăritene urmăreau, cu ajutorul antenelor improvizate, televiziunea sovietică.
Cristian Vasile este cercetător ştiinţific dr. habil. la Institutul de Istorie „N. Iorga“; Academia Română. Ultima carte publicată: Un turn de fildeș în comunism? Institutele umaniste ale Academiei RPR în România lui Gheorghiu-Dej, Editura Corint, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
